Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Henriette Yvonne Stahl este cunoscută în literatura română în primul rând prin destinul ei, deloc tipic pentru o femeie şi o scriitoare în perioada respectivă. A străbătut aproape un secol, a trăit două iubiri tulburătoare cu doi mari scriitori, a vrut să fie actriţă şi a făcut mici compromisuri şi a scris...
Despre destinul lui Henriette Yvonne Stahl şi al cărţilor ei am stat de vorbă cu Elena Zaharia Filipaş, critic literar şi profesor la Universitatea din Bucureşti.
● Jurnalul Naţional: V-aş ruga, întâi de toate, să-i creionaţi lui Henriette Yvonne Stahl un portret.
● Elena Zaharia-Filipaş: Henriette este o scriitoare atipică şi a fost o femeie neobişnuită. Nu a dus existenţa obişnuită scriitoarelor noastre... Atipică este şi originea ei. Nu era româncă, avea sânge pe jumătate nemţesc, din partea tatălui, şi pe jumătate franţuzesc din partea mamei.
Familia venise în secolul trecut în Bucureşti. A primit educaţie acasă, într-un mediu intelectual foarte independent în gândire, foarte modern. Iar asta s-a şi văzut în formaţia ei. Nu a fost motivată iniţial de vreo ambiţie de a deveni scriitoare. Pur şi simplu era inteligentă, era talentată, se pregătise pentru o carieră teatrală, făcuse studii la Conservator, dar n-a ajuns niciodată actriţă. Şi, printr-o întâmplare, a scris acest prim roman, "Voica", dintr-un impuls, dintr-o experienţă personală de viaţă şi, trimiţându-l la un concurs organizat în epocă, a avut bucuria să afle că a câştigat. Nu i s-a dat ei Premiul I, deşi se pare că ea ar fi meritat, pentru că Viaţa Românească, organizatoarea acestui concurs, voia să o sprijine cu un premiu pe o altă scriitoare, pe Lucia Mantu. Dar s-a făcut puţină vâlvă, romanul a fost publicat şi ea şi-a continuat existenţa neobişnuită. De ce spun neobişnuită? Pentru că niciodată în viaţa ei n-o să întâlnim întâmplări tipice, adică profesie, căsătorie, copii...
DOUĂ ÎNTÂLNIRI SPECTACULOASE...
A avut o fire independentă şi a avut marele noroc să întâlnească oameni excepţionali. Începând cu Iorga, pe care l-a întâlnit în casa părintească, şi terminând cu cei doi bărbaţi de seamă din viaţa ei. Pentru că a fost 14 ani iubita lui Ion Vinea şi apoi încă 10 ani alături de Petru Dumitriu, cu mult mai tânăr decât ea. A trăit întotdeauna într-o lume excepţională. Şi a fost atrasă de lucruri inedite, experienţe stranii, a citit multă literatură ocultă, ezoterică. Pe lângă filosofie şi pe lângă Dostoievski, care era autorul ei preferat... Toate acestea constituie un profil foarte deosebit.
● Ce vi se pare dumneavoastră mai spectaculos în destinul ei?
● Întâlnirea cu cele două mari personalităţi, cu Vinea şi cu Petru Dumitriu. Astea nu se întâmplă în mod obişnuit, mai ales că nu e vorba despre o singură întâlnire, ci de două. Petru a însemnat pentru ea un moment de glorie feminină, aş spune. Nu mai era tânără, era însă foarte personală, frumoasă într-un mod personal, era foarte elegantă, foarte distinsă, foarte cultivată, şi această prietenie cu Petru - pentru că a fost şi prietenie nu numai dragoste - a însemnat mult pentru amândoi. Ea a ajutat la iniţierea lui în literatură, în cultură şi chiar şi în viaţă. I-a povestit mult despre viaţa aristocraţiei româneşti. Tot legat de el s-au întâmplat şi evenimentele dramatice din viaţa ei, pentru că a fost anchetată, arestată, închisă un an şi ceva. A ajuns la nişte experienţe limită la o vârstă destul de înaintată. Asta se poate spune că a fost, poate, cel mai important eveniment din viaţa ei, întâlnirea cu Petru Dumitriu.
● A circulat o poveste, cum că Henriette ar fi fost de fapt scriitoarea din umbră care-i scria romanele lui Petru Dumitriu...
● E o fabulaţie, o mică legendă legată de paternitatea operelor lui Petru. Pentru că el a plecat şi n-a mai putut să se apere, multe voci au intervenit aici şi şi-au atribuit merite. De fapt, ce s-a întâmplat. Speriată, anchetată, puternica Henriette a cedat. Şi ea, şi Vinea au publicat nişte articole în "Glasul Patriei" în care, la ordin, fără îndoială, l-au caracterizat pe acesta în cuvinte foarte dure şi chiar, fiecare din ei şi-au atribuit nişte merite în creaţia acestuia. I-au contestat talentul şi se pare că şi aici a fost o indicaţie: să se denigreze scriitorul chiar în creaţia lui. Ea a spus atunci că ar fi scris o parte din "Cronica de familie", dar nu este adevărat. Stilul celor doi scriitori nu este deloc acelaşi.
● Cât de tipică este literatura ei pentru literatura feminină de la noi?
● Literatura feminină la noi se întâlneşte cu literatura Henriettei, sau invers, prin câteva teme care apar în scrierile ei mai de tinereţe. Adică, în momentul în care ea scrie "Voica" şi apoi "Steaua robilor" sau volumul de nuvele "Mătuşa Matilda", ea atinge problematica feminităţii foarte pertinent. E vorba despre personaje feminine, e vorba despre dragoste, despre căutarea fericirii, despre maternitate, toate acestea intră în orizontul tematicii feminine. Dar asta nu e decât o porţiune, o secvenţă din literatura ei, pentru că alte opere au o tentă aparte, ba chiar şi un discurs, aş spune masculin, îndreptat spre metafizic, spre problematizare, care nu apare, de regulă, în literatura feminină.
● Ce loc ocupă ea, din punctul dumneavoastră de vedere, în literatura noastră?
● Din păcate, majoritatea scriitoarelor, cu excepţia Hortensiei Papadat-Bengescu, nu sunt cunoscute. Nu spun că nu sunt apreciate pentru că pentru a fi apreciate ar fi trebuit să fie mai întâi cunoscute. În epocă, unele dintre ele au avut succes. Şi de critică, şi de public. Dar nu au fost reeditate cum ar fi trebuit. Cele mai multe dintre operele scriitoarelor române au rămas la ediţia princeps doar... Necirculând, aceste cărţi nu sunt cunoscute. Henriette, fără îndoială, merita un destin mai bun, un destin editorial mai bun. De aceea este bine că acum apare ceva din ea pe piaţă.
● Ce-aţi reproşa dumneavoastră scriiturii ei?
● Să fim drepţi, n-aş zice că Henriette e o scriitoare de prim rang. Nu are forţa analitică a Hortensiei sau a altor scriitoare ca Virginia Woolf sau Marguerite Yourcenar... Nu este atât de pătrunzătoare, nu este o foarte bună creatoare de personaje. Există la ea o monotonie, o repetiţie a personajelor şi pe alocuri un schematism.
EXERCIŢIUL TRANDAFIRULUI, ÎNTR-O ALTĂ LUME
● Ce s-a schimbat esenţial în scriitura ei de la "Voica" la "Pontiful"?
● Scriitura ei nu s-a schimbat esenţial. Din păcate, anumite lucruri s-au schimbat, şi nu în bine. Mă refer la compromisurile făcute. Probabil teama, aceeaşi teamă care a împins-o să-l divulge pe Petru, să-l denigreze, a determinat-o să încerce şi ea să fie pe linie şi să facă nişte compromisuri. I-aş reproşa mai ales că a refăcut "Voica". Există o variantă mai târzie, care apare cu un număr de pagini dublu, ea adăugând un episod total stângaci, total greşit, cu destinul acelui copil al lui Dumitru, continuat după venirea comuniştilor, când el ajunge mare activist de partid şi îi îndeamnă pe oameni la colectivizare. Şi-a stricat romanul. De aceea noi îl restituim întotdeauna în prima lui formă.
● Povestiţi-ne un episod din biografia ei care ar reprezenta-o pe ea cel mai bine.
● Episodul pe care-l povesteşte ea la un moment dat într-o carte de mărturisiri. Că a avut o revelaţie. Spune că a trăit un moment de transpunere într-un plan metafizic, un fel de extaz, ca o experienţă mistică. S-a trezit într-o altă dimensiune pentru câteva secunde, făcând un exerciţiu specific iniţiaţilor, dintr-o carte a lui Steiner, "exerciţiul trandafirului". Parc-o văd pe Henriette cu acest trandafir simbolic, imaginar, în mână şi trecând într-o altă lume, lăsându-se răpită...
