Jurnal de cinefil -Boogie misoginul

Scena 1. “Am văzut Boogie şi-am ieşit din sală. E prea misogin”, mi-a zis una dintre colegele mele care a văzut filmul în avanpremieră, luni seara, la Elvira Popescu. “Ştii dar asta e realitatea de limbaj, aşa se întâmplă în viaţă. Şi-n căsnicie”, am încercat eu să-i explic. “E adevărat, dar nu vreau să o cunosc încă, nu vreau să o văd pe ecran”. Colega mea are 25 de ani.

Scena 1. “Am văzut Boogie şi-am ieşit din sală. E prea misogin”, mi-a zis una dintre colegele mele care a văzut filmul în avanpremieră, luni seara, la Elvira Popescu. “Ştii dar asta e realitatea de limbaj, aşa se întâmplă în viaţă. Şi-n căsnicie”, am încercat eu să-i explic. “E adevărat, dar nu vreau să o cunosc încă, nu vreau să o văd pe ecran”. Colega mea are 25 de ani.

Scena 2.  Sfântul Gheorghe, festivalul de film Anonimul, proiecţie în campus a filmului Boogie. O doamnă corpolentă, la 40 şi ceva de ani, îmbrăcată în tricou mulat şi colanţi trei sferturi albi, împreună cu soţul (la bustul gol) şi copilul (un mix generos între mamă şi tată) mâncau seminţe şi comentau ce se vedea pe ecran. Băiatul (nu mai mare de 11 ani) râdea zgomotos când, pe ecran, soţia protesta la dorinta soţului de a pleca cu băieţii la bere. Tatăl îi zâmbea complice pe după umărul mamei, iar ea, aflată între cei doi, l-a executat scurt pe tată cu un cot între coaste şi a rostit printre cojile de seminţe “Las că aşa faceţi toţi. Distracţie şi bere, atâta ştiţi. Nişte nesimtiţi, asta sunteţi.” Şi pac! un nou ghiont cu cotul.

Între aceste două percepţii (personale, emoţionale) e o diferenţă de cel puţin 15 ani a receptorului.  Boogie – cel mai recent film al lui Radu Muntean – e o poveste pe care o vor gusta din plin cei de 30 şi ceva de ani. Nu neapărat pentru că ştiu trimiterile la adolescenţa trăită de personaje în comunism, ci pentru că percep limbajul şi dialogurile ca fiind “de acasă”. Pentru că secvenţa aceasta de viaţă, o zi la mare când din întâmplare te întâlneşti cu băieţii cu care ai făcut gaşcă în liceu, poate fi multiplicată pe oricare căsnicie. Cu un cuplu educat sau cu unul scuipător zgomotos de seminţe; cu un copil sau trei; cu maşină scumpă şi acces la vilă privată pe litoral sau cu cameră în hotelurile alea comuniste care nu s-au schimbat din adolescenţa noastră.

“Filmul asta vorbeşte despre noi”, mi-a spus o altă colegă care a văzut Boogie tot luni seară în avanpremieraă. “Mi-am dus soţul, cu care sunt a frois de vreo două săptămâni, special. Şi-am plecat comentând că e despre casa noastră. Iar el era uimit cum de au surprins discuţiile dintre băieţi aşa de bine, pentru că la fel vorbesc şi ei la baschet. Dar e greu să pui asta pe ecran.”

Pentru mine acesta e marele câştig al filmului Boogie: spune o poveste pe care o poţi translata în orice familie. De aici sau de aiurea. Şi sunt sigură ca s-a râs în sală şi în străinătate, la festivalurile la care a fost prezent,  chiar dacă trimiterile la comunism nu erau înţelese pe deplin. Iar restul – cât de frumos sunt construite personajele, cât e reale sunt dialogurile, câtă atenţie e în detalii – sunt lucruri pe care nici măcar nu trebuie să le remarce spectatorii. Pentru că graţie lor, povestea vi se pare firească, vă scoate din minţi dacă aveţi 25 de ani şi încă nu sunteţi obişnuiţi cu “rutina” căsniciei, sau vă amuză şi destinde admosfera în casă, dacă aţi trecut de 30 de ani.
Boogie (cu Anamaria Marica şi Dragoş Bucur)  e în cinematografele din toată ţara.