Jurnal de cinefil - Despre teatru, din nou. Iuliei Popovici

Anul trecut am scris un articol in care povesteam despre deraieri din teatrul romanesc. Am inceput cu critica de teatru, pentru ca era partea a carei tehnica de executie o intelegeam foarte bine prin prisma backgroundului meu jurnalistic si de comunicare (nu neaparat publicitara).

Anul trecut am scris un articol in care povesteam despre deraieri din teatrul romanesc. Am inceput cu critica de teatru, pentru ca era partea a carei tehnica de executie o intelegeam foarte bine prin prisma backgroundului meu jurnalistic si de comunicare (nu neaparat publicitara). In plan mai sunt o serie de articole despre multe alte deraieri din teatru, inclusiv despre infractiuni.

La vremea respectiva n-am vrut sa le raspund celor care s-au grabit sa-mi dea replica, simtindu-se ofensati ca am spus ca fac parte din gasti, ca nu scriu pentru public, ca sunt mai interesati de gloria personala decat de a convinge cu adevarat un cetatean sa mearga in sala de teatru. Doream doar sa se miste lucrurile; si fie ca recunosc, fie ca nu, criticii au prins un pic de viata. Le multumesc pentru asta, in calitatea mea de spectator care vrea sa fie informat si educat. Astazi revin ca sa raspund direct unei doamne, tocmai pentru ca, asa cum scrie intr-un articol, regreta ca "Romaniei ii lipseste cu desavarsire cultura dialogului in contradictoriu". Doamna Iulia Popovici scrie un articol amplu in Observatorul cultural din 11-17 ianuarie, intitulat "Teatrul sau dreptul romanesc la plictiseala", in care trece in revista ceea ce nu e bine pe scena si prin birourile de langa scena.

Printre altele, povesteste de cele doua categorii de critici despre care pomeneam eu anul trecut. Cei care scriu ca sa plece la festivaluri - "in critica daca esti cuminte si le canti maestrilor (de regula, maestrelor) in struna, esti rasplatit cu ceea ce inseamna «a te ajunge» in acest domeniu (versiunea romaneasca): invitatii la seminarii si festivaluri din strainatate (pe filiera AICT)". Sau cei care se imprietenesc "artistic" - "colaborari de diverse naturi cu regizori scarmanati anterior cu grija, despre care, o data ce i-ai prins de picior, nu mai scrii decat encomiastic". E suparata pe mine ca "am sarit la beregata" cand am spus aceleasi lucruri, dar ramane in tiparul cronicarilor de duzina: se multumeste cu vorbele, fara sa treaca la fapte. Refuza sa povesteasca "despre directori de teatru care se platesc pe ei insisi pentru activitatea regizorala din propria institutie". Spune domnia sa ca "toata lumea stie, dar nimeni nu se-apuca sa-si taie craca de sub picioare cu o investigatie". Inteleg din articol ca nu vrea sa faca aceasta investigatie, pentru ca tirajele revistei si ziarului la care scrie sunt foarte mici.

Scrie ca "vorbind acum onest, chiar crede cineva c-ar incepe oamenii sa faca dintr-odata spectacole bune doar pentru ca unora care scriu la ziar sau in reviste fara tiraj si distributie nu le plac superproductiile lor?". Sincer, nu-mi imaginez ca, desi comentariul e imediat dupa referirea la articolul meu de anul trecut, semnatara e atat de neinformata si fraza aceasta face referire la Jurnalul National sau la Tabu, revista al carei continut editorial il ingrijesc. Asa ca banuiesc ca e nemultumita de publicatiile la care semneaza. Vin si scriu astazi aceste randuri ca sa o invit sa faca aceasta investigatie fie in Jurnalul National, fie in Tabu, ambele cu audienta dintr-o luna mai mare decat cea dintr-un an intreg a Observatorului cultural; ambele cu audienta mai mare decat ziarul Ziua, la care mai semneaza doamna Popovici. Asa ca doamna Iulia Popovici, alegeti-va publicatia: Tabu (261.000 de cititori), Jurnalul National (965.000 de cititori) Va invit din inima sa nu ramaneti la "discutii de cafenea": spunand cu adevarat lucrurilor pe nume, s-ar misca de undeva mizeria si-ar putea aparea ceva lumina. Totul e sa vreti sa va taiati craca de sub picioare. Si sa aveti curaj... sa cadeti un pic.