Jurnal de cinefil - Filme despre Olimpiadă

Cînd te gîndeşti la filmele despre Olimpiadă, primul nume care-ţi vine în minte e München. A avut cea mai recentă expunere, a avut multă publicitate şi s-a pliat pe un context internaţional bogat în atentate şi în gînduri cu şi despre terorism. Şi-a beneficiat şi de numele lui Spielberg, aşa că a pus total în umbră o peliculă care povestea acelaşi eveniment, "A Day in September".

Cînd te gîndeşti la filmele despre Olimpiadă, primul nume care-ţi vine în minte e München. A avut cea mai recentă expunere, a avut multă publicitate şi s-a pliat pe un context internaţional bogat în atentate şi în gînduri cu şi despre terorism. Şi-a beneficiat şi de numele lui Spielberg, aşa că a pus total în umbră o peliculă care povestea acelaşi eveniment, "A Day in September".

Dar istoria cinematografică a adunat filme care au vorbit şi despre lucrurile care nu ajung în paginile de sport, la fiecare patru ani, cînd toată lumea e cuprinsă de fiorul olimpismului.

"Chariots of fire" este poate cel mai bun exemplu. O poveste despre doi atleţi care la începutul secolului trecut luptă din greu ca să cîştige în probele de atletism, fiecare într-o altă categorie; o poveste despre sacrificiu şi despre a dovedi lumii întregi că poţi reuşi.

Nu-mi amintesc însă, deşi e foarte posibil să existe, un film despre cei care au ratat la puţin o medalie olimpică. O poveste despre sportivii care au sacrificat la fel de multe ca şi medaliaţii, dar care – pentru că sînt "doar în primii 10 din lume", fără a avea o medalie – nu sînt în atenţia lumii. Într-un sport precum tenisul, în care sînt implicaţi mulţi bani, dacă eşti în primii 10 din lume, eşti un erou. Aş vrea să văd un film despre unul dintre olimpicii primii 10 din lume, dar care n-are medalie, un sportiv care a muncit din greu şi astăzi vine la aeroport şi e aşteptat doar de prieteni şi familie, iar jurnaliştii de sport trec pe lîngă el în fugă ca să caute medaliaţii.

Ne plac victoriile şi sînt motivaţionale; compensează cumva ratările din vieţile noastre şi ne dau satisfacţia că unii de-ai noştri sînt de la egal la egal cu ăia mai mari sau au depăşit recorduri şi limite incredibile. Cînd vom putea însă să spunem poveşti, în film sau în reportaj de televiziune/presă scrisă, şi despre înfrîngerile noastre (dar nu ca să ne bălăcărim ca la fotbal sau la handbal, ci ca să arătăm şi scrîşnitul din dinţi din spatele acestor înfrîngeri), e un semn că începem să ne simţim bine în pielea noastră.

Altfel e ca şi cum ne-am învăţa copiii că vor cîştiga mereu în viaţă, că nu li se va întîmpla niciodată nimic rău. Ca şi cum i-am minţi conştient, doar ca să ne fie nouă mai uşor în explicaţiile pe care li le dăm.