La Medeleni zarzării au petale de zăpadă

de Cristinel C. Popa | 21 Dec 2009 • 00:00

Sursa foto: Muzeul Literaturii Române/

Medelenii Olguţei şi ai lui Herr Direktor. Am ajuns în locul de poveste al lui Teodoreanu căutând zarzării înfloriţi şi ascultând cântecul apelor îngheţate. Copacii aveau ramurile înflorite cu bujori albi de nea...

La conac, am scotocit după trăsura elegantă. Să vedem, poate, cum urmaşii boierului au sosit din lumea lor de basm. Ne-am gândit că vom da nas în nas cu majordomul bătrân, ori pe feciorul sau nepotul vizitiului de altădată îl vom întâlni. Nu ne-am împiedicat nici măcar de ţăranul ce trăgea de zor la căruţa rablagită, împotmolită în noroi şi zăpadă. Era moş Gheorghe, evadat din proza scriitorului, în Medeleniul de astăzi. La boier acasă, urmele unui bal fastuos încă se păstrau în geamul prăfuit. De fapt, erau câteva sticle de coniac răsturnate, căzute la datorie pe câmpul de luptă al unui praznic local. Basca din tablă a acoperişului purta un cozoroc ruginit: firma cu inscripţia - Şcoala cu clasele I-VIII Medeleni.

Bătea vântul prin crăpăturile înguste, iar gălăgia copiilor se mutase pe malul Prutului, la doi paşi, în spatele clădirii. Timizi, am bătut la uşa conacului, locul în care a funcţionat cu ani în urmă şcoala. Acum zace abandonat. În camerele ce stau să se dărâme se ţin din când în când "pomeniri sau praznice". Prutul e la 100 de metri distanţă. Ne-am aruncat, chipurile, în apa încă limpede, neîngheţată, încercând să ni-i închipuim pe Olguţa Deleanu şi pe Dănuţ. Nu a strigat la noi să ne certe Herr Direktor!

În schimb, am zărit-o prin părţile locului pe stră-strănepoata după a nu ştiu câta generaţie a vestitei broscuţe poreclite "Fiţa Elencu", pe care a încondeiat-o şi Teodoreanu în roman. Ne-a şoptit pe orăcăceşte că nici acum nu s-a împăcat cu gestul Olguţei. "Cum a putut ea să fie atât de crudă cu înaintaşa sa şi să-i facă rău?", şi-a umflat ea pieptul către noi...

LEGĂTURI... INVIZIBILE
În ce priveşte legăturile lui Teodoreanu cu aceste locuri, scriitorul a lăsat să planeze misterul. Relaţia familiei sale, ca şi a sa personală, cu Medeleniul, pluteşte încă în ceaţă. În operele sale găsim că Teodoreanu ar fi scris: "Moşia Medeleni, în care şi în jurul căreia gravitează acţiunea celor trei romane, nu este şi n-a fost moşia părinţilor mei. Nimeni din neamul meu n-a fost proprietar de pământ", încearcă el să se disculpe pentru faptul că ar proveni dintr-o familie înstărită, aproape de vremurile când prigoana comunistă şi punerea la zid a chiaburilor, ca şi a susţinătorilor acestora, băteau la uşă.

Însă, chiar şi în acel moment, consemnat în volumul "Opere", Teodoreanu nu se depărtează prea mult de acest mister. Nu îşi reneagă de tot legăturile cu acest loc. De altfel, nimeni nu a zis că părinţii săi ar fi fost aici proprietari, cum sugerează unii. Nici sătenii locului, care spun că Ionel Teodoreanu ar fi avut legătură mai degrabă cu administratorul moşiei. Sătenii mai în vârstă care au auzit de la părinţi şi bunici, chiar şi bătrânul satului, şi-l amintesc pe coconaşul cel falnic şi frumos care ar fi venit în vizită de câteva ori la conac. Olguţa şi Otilia puteau să fie foarte bine copilele boierului, ale administratorului moşiei, cum astăzi ar putea foarte bine să fie fetele primului gospodar al satului. Ei bine, chiar dacă acest loc nu ar fi existat, el ar fi trebuit inventat. Şi cine putea să o facă mai bine decât Teodoreanu? Ajunşi aici, am simţit că romanul a continuat şi continuă şi astăzi şi că poveşti asemănătoare ca cele din carte se petrec încă în sat. Numai că, acum, saga nu mai e legată de familiile de boieri, ci de acelea necăjite de sătenii aflaţi în plină criză. Iubirile, dramele şi bucuriile lor sunt la fel de puternice ca acelea trăite cândva de protagoniştii celebrului roman al lui Teodoreanu.

REMEMORAREA DRUMULUI
Ca să ajungi la Medeleni, înhami caii la trăsură. Pui ceva merinde în desagă şi porneşti cu răbdare, la trap, de pe "Uliţa copilăriei", din Iaşi, pe lângă casa Otiliei Cazimir. Urci dealul Tătăraşilor şi, din Dancu, baţi drumul drept, aşa, tot înainte. Şi ţii aşa, calea Holbocăi, spre Golăeşti, reşedinţa de comună a Medeleniului. Satul e la o zvârlitură de praştie de Prut. Pleci dimineaţă şi ajungi către seară cu trăsurica. Cu o arătare silenţioasă pe patru cauciucuri împletim şi noi drumurile Moldovei, stânga-dreapta spre Medeleni şi ne minunăm de frumuseţea peisajului. De oamenii pe care-i vedem, de casele rustice. Am oprit la marginea Jijiei. Oamenii trebăluiesc pe lângă gospodărie. "Mai aveţi pân' la conacul lui Teodoreanu, hă-hă", ne spune unul dintre ei.

POVESTEA CONTINUĂ
Un colţ de rai situat pe malul Prutului, locul care l-a inspirat şi unde se petrece acţiunea cunoscutului roman. Povestea se desfăşoară şi astăzi. Scenariul, aidoma povestirii scriitorului, rememorează prin glasul sătenilor acţiunea scriiturii lui Teodoreanu, vacanţele şi iubirile, petrecerile organizate de cei mari, toate întâmplate şi acum, ca şi atunci, în locurile imortalizate cu pana de geniu a celebrulului romancier. Într-o palmă de paradis. Scriem continuarea împreună cu sătenii întâlniţi astăzi. Oamenii spun că având învoiala rudelor şi a episcopului Calinic, la 50 de metri de conac s-a ridicat noua biserică. Neculai Negru, de 96 de ani, care lucra pe vremuri ca poştaş, le-a spus cândva sătenilor că a văzut de multe ori vizitatori la moşia boierului. De curând, a murit şi Petrică Cobzariu, care şi el ştia poveşti despre boierul de la Medeleni, nu neapărat legate de Teodoreanu. "Mergeau cu musafirii şi făceau plajă, era o «lojie», care s-o dărâmat. Era de ciment şi făceau plajă şi puneau picioarele de se spălau. Nu prea vorbeau cu ei copiii de săteni, dar erau oameni primitori, blajini, nu repeziţi. Pentru că erau oameni învăţaţi. Acum, acolo la plajă nu mai merg nici copiii măcar."

DE LA BALURI LA PRAZNICE
Înăuntrul conacului se găsesc materiale de-ale bisericii. "Eu nu am cheie, are episcopul Vasile". Acum conacul din cărămidă e acoperit cu tablă. Burlanele au ruginit. "Are patru camere şi cu acelea două de afară care nu mai sunt, şase. Acolo a fost beciul şi bucătăria. A avut cerdac sus, cum e la Teatrul Naţional, băgau maşina la subsol. Clădirea asta are două feţe, frumos tare o fo', n-o fost aiurea făcut. Acum, vara buruienile se înalţă cât cireşul. Păcat de conac, că era o frumuseţe, curtea cu fel de fel de meri, fromos." Scările au fost refăcute, dar sunt şi acum geamuri sparte. "Aici a fo' şcoală prin '67. Ăştia-s plopi puşi de noi cu copiii de la şcoală."

Geamul mare lateral e înfundat, pentru că a fost cancelaria acolo. De pe geam se poate vedea Prutul. Plouă înăuntru, că o ruginit platforma, dar primarul totdeauna a zis că de unde bani să întreţină? Casa are şi un număr, 33, cu toate că la ţară nu prea se obişnuieşte numerotarea. Acum vin turişti şi pleacă dezamăgiţi de aici, de la conac. Sosesc cu autocarele în timpul vacanţei. Nepotul lui Teodoreanu a fost de mai multe ori în vizită, uneori însoţit de femei. "Prima dată a venit cu părintele, Preasfinţitul Calinic. La două-trei săptămâni apare iar nepotul. L-am întrebat. Ce sunteţi dvs.? El a zâmbit şi a spus «Eu sunt nepotul Teodorenilor. Vreau să fac aici ceva». A spus că la bunica lor trebuie să găsească actele toate necesare, dar era nefericit că nu va mai putea vopsi la fel salonul de petrecere al conacului. Cu multe culori. Spunea: «Domnule, eu nu pot să-mi dau seama, colorile au fost foarte multe». Aici veneau boierii toţi din străinătate, chefuiau, stăteau cu lunile de zile, că era frumos, era aer curat."

UNDE-I DĂNUŢ?
Ne-am purtat paşii prin ogorul înţepenit, prin spatele conacului. L-am căutat pe domnul Deleanu. Poate măcar Herr Direcktor să fie sosit în vizită. Să-l întrebăm pe unde mai umblă Dănuţ. Dacă mai e posac, dacă a mai vorbit cu Monica, dacă mai e supărat pe Olguţa. Dacă pe malul Prutului se mai aude cântecul de salon, dacă se mai încing petreceri, printre cele câteva odrasle de săteni există şi copii isteţi. Acum, pe malul Prutului se plimbau alte fetiţe. Alţi copii, un alt Deleanu, nu acelaşi Teodoreanu, sosiţi de la Bucureşti, poate chiar de la Liceul Lazăr, au poposit astăzi în vizită la rudele sărace de la Medeleni. Că cei de aici se ocupă doar cu creşterea animalelor şi cu agricultura. Dar deseori merg şi dau la peşte în Prut. Vecinii conacului? Un frate de-al lui Zaharia Boz, apoi dincolo a stat vizitiul lui Teodoreanu, dar casa nu mai este. Gardul de delimitare cu drumul e de pe timpul lui Ceauşescu. Putred, ca o carie. Îl ţin drept păsările şi cerul. Aici a avut boierul 10 hectare. În spatele casei se cultivă porumb. Tot la drum, în vecinătatea conacului, e vechea moară care mergea cândva cu motorină, acum e electrică. Însă nu era pe timpuri.

BLESTEMUL STEJARULUI
Un sătean născut în al doilea deceniu al secolului, care a fost poştaş, le-a lăsat sătenilor povestea de atunci. Neculai Negru a povestit cum pe atunci lângă conac mai erau nişte construcţii: coşarele de porumb ale boierului. El îşi amintea despre spusele vizitiului la boier. "Era tare fromos când veneau musafirii, ocazie cu care se dădeau serbări. Mergea alaiul cu cai ce purtau zurgălăi la picioare. Şi tare mai jucau frumoase hore. Exista şi o cârciumă, singura din Medeleni care avea aşa, ca o inscripţie. «Baba be deşertarea pungii, iaca ia, repausul muncii». Domnii ce ajungeau pe aici, pe la moşie, erau tare buni pentru că, uneori, când li se năşteau copii, aduceau şi dăruiau bunătăţi, ca să aibă rod satul şi în continuare." Tot o cârciumă este şi acum în Medeleni, una singură. Şi nu lipsesc nici întâmplările care cutremură satul. Fiul lui moş Negru povesteşte una dintre ele: "Un preot a încercat să taie stejarii de pe timpul lui Ştefan cel Mare. A tăiat crăci de la fiecare şi le-a dus acasă, pentru foc, ca să nu cumpere lemne. S-a întâmplat prin 1988 şi a murit la un an după aceea. Era tânăr preotul Ion, avea vreo 40 de ani, dar vorbea lumea că a fost blestemul stejarului. La Biserică sunt morminte foarte vechi, unele nu mai au nici cruce, oamenii îs dezgropaţi şi reîngropaţi câte doi, de înghesuială". Acum, peste morminte ninge demn şi calm. Ca şi peste zarzări.