Laude fără de cinste

Pericolul la petreceri e că te poţi procopsi pe toată viaţa cu tot felul de cunoştinţe pe care mai apoi trebuie să le saluţi pe stradă şi cu care să faci conversaţii de complezenţă.

Pericolul la petreceri e că te poţi procopsi pe toată viaţa cu tot felul de cunoştinţe pe care mai apoi trebuie să le saluţi pe stradă şi cu care să faci conversaţii de complezenţă. De-asta aleg ca, dacă mă duc la petreceri, să mă asigur că nu fac nici o cunoştinţă nouă. E mai sigur. Eu definesc acest lucru "mitocănie de salon". Mitocănia de salon are etichetă proprie şi propriile ei legi de bun-simţ, pe care le respectă toţi mitocanii de salon, mitocanii de bun-simţ, mitocanii cu şapte ani de-acasă. Mitocanii despre care părinţii lor nici nu ştiu măcar că sînt mitocani, atît sînt de bun-simţ. Da. Şi deci eu sînt un astfel de mitocan de salon. Nu, că nu scuip pe stradă, dar fac conversaţie de complezenţă. Ştiu cum să reacţionez dacă, întîmplător, mă întîlnesc pe stradă cu tot felul de cunoştinţe cu care n-am nici o împărţeală.

Ei. Sînt ani de zile de acum de cînd mă tot întîlnesc, întîmplător, cu el. Aşa ce mă plictisisem şi eu de el, şi el de mine, că la un moment dat ajunseserăm să trecem unul pe lîngă altul pe stradă şi să ridicăm din sprîncene, adică "salut" şi gata, să trecem mai departe. Ca pe coridor. Că n-ai ce să vorbeşti. E, acum e lux, da’ n-a fost mereu aşa. Pînă s-ajungem să ne salutăm din sprîncene, a trebuit să îndurăm amîndoi aceste întîlniri întîmplătoare în care trebuia, dar

 
TREBUIA să facem conversaţie. Şi eu cu el, da’ şi el cu mine. Groaznic. Într-una dintre aceste întîlniri a trebuit să ne suportăm unul pe celălalt în autobuzul care duce la Casa Scînteii, luat din Romană. Lung e drumul, mai ales în ambuteiaje şi mai ales cu cineva cu care n-ai ce să. "Unde mai eşti." "Păi acolo" (o revistă de scandal care a fost desfiinţată). "Aham. Şi e bine?". Ridică din umeri. "Nu-mi place, vreau să plec, e supernaşpa să stai tot timpul cu ochii pe... mă rog... cîntăreţele-astea."

Mai trece vremea. Mă revăd vineri cu el. Îl iau iar: "Şi pe unde mai eşti?". "Acolo" (o altă revistă de scandal). "Băi, pe mine a-nceput să mă fascineze revista asta. Dac-o-ntrebi, toată lumea o citeşte, dar la cinci minute după ce a închis-o n-ar fi în stare să-ţi reproducă nimic din ea. Pe ce criterii alegeţi, dragă, subiectele-astea – «A bătut-o cu tîrnăcopul» – şi pe cine interesează că nu-ştiu-care cîntăreaţă şi-a înşelat iubitul sau că are celulită." Mi-o retează sec, plictisit, agasat şi vehement: "Se vinde".

Mă gîndesc la lucrarea de diplomă a unei absolvente de teologie, despre tăcere şi virtuţile ei. Vorbeşte despre paradoxul că, într-o lume în care se comunică foarte mult, se vorbeşte foarte puţin. Şi că, paradoxal, într-o lume în care comunicaţia e instantanee, cuvintele, prea-slutele, ne-au ajuns nouă batjocură şi pierzanie.

Totul, pentru bani, pentru vanitate, pentru ambiţii – "nonvalori ridicate pe piedestale mincinoase, care nu sînt decît porţi spre iad; ele creează în chip mincinos o lume a perfidiei, pusă sub masca hîdă a laudelor fără de cinste".