Legendarul Bob Dylan şi-a reinventat cântecele care l-au făcut celebru

Marele muzician american este binecunoscut ca un tip plin de el (are şi de ce!), uneori arogant, căruia nu-i plac taclalele. De aceea, nici la Bucureşti, Dylan nu a încercat să ne "sensibilizeze" cu "bună seara", cu România (ca să fim noi siguri că ştie unde se află), cu mulţumiri sau "aţi fost extraordinari, voi reveni" etc. Bob Dylan a venit pentru prima oară la noi în ţară, spre imensa satisfacţie a celor care îl admiră, care îi cunosc muzica şi personalitatea. Pentru aceştia, concertul a fost memorabil şi cei mai mulţi dintre spectatori au plecat entuziasmaţi.

După cum se ştie, biografia celebrului artist este plină de momente plăcute, dar şi neplăcute, "momentul Newport" fiind de referinţă. Remarcat la începutul anilor '60, Dylan a devenit în scurt timp un simbol al generaţiei sale, iar cântecele sale de protest l-au propulsat pe marile scene ale Americii. Dar după câţiva ani, Dylan s-a săturat de propria imagine şi a început să-şi construiască alta. Toată lumea care-l ştia cântând vocal, la chitară acustică şi muzicuţă a rămas "mască" la Newport, când Dylan a urcat pe scenă cu o trupă rock, cu chitare electrice. A fost fluierat copios şi atunci şi în Anglia, unde a ajuns după puţin timp.

Ce efect a avut atitudinea publicului asupra artistului? Nici unul! În anii care au urmat, Dylan a făcut exact ce a vrut şi a continuat să se reinventeze. În 1969 a fost invitat să participe la Woodstock, dar a refuzat pe motiv că nu se confundă cu generaţia hippie.

În 1994, la Woodstock 2, a întârziat două ore (se pare că elicopterul ce transporta artiştii a avut o defecţiune). A intrat pe scenă în uralele mulţimii (erau circa 350.000 de oameni!), a cântat 50 de minute fix (cât era programat) şi a plecat fără să scoată o vorbă! Prezentatorul festivalului a revenit pe scenă şi a spus "Domnul Bob Dylan vă mulţumeşte pentru primirea călduroasă pe care i-aţi făcut-o", şi întreaga comunitate de la Saugerties, New York a izbucnit în urale.

Pe atunci, Dylan cânta la chitară electrică şi muzicuţă, dar de vreo şapte-opt ani s-a "îndrăgostit" de orga electrică, la chitară apelând rar, mai ales de când îl are în echipă pe Charlie Sexton. Poate am fi vrut să-l fi văzut la Bucureşti cântând la chitară acustică şi muzicuţă, ca pe vremuri... dar Bob Dylan a vrut la orgă. Poate cei care au stat mai departe de scenă ar fi vrut nişte ecrane laterale... dar Bob Dylan a spus că nu vrea aşa ceva. Poate am fi vrut să ascultăm "Blowin' in the Wind" şi "Mr. Tambourine Man" (printre altele), dar Bob Dylan a vrut să cânte altceva (setlist: "Rainy Day Women" - 12 & 35, "It Ain't Me", "Babe", "I'll Be Your Baby Tonight", "Stuck Inside Of Mobile With The Memphis Blues Again", "Jolene", "Just Like A Woman", "Cold Irons Bound", "Desolation Row", "The Levee's Gonna Break", "I Don't Believe You" ("She Acts Like We Never Have Met"), "Highway 61 Revisited", "Can't Wait, Thunder On The Mountain", "Ballad Of A Thin Man", "Like A Rolling Stone", "All Along The Watchtower"). Şi-a reorchestrat toate compoziţiile şi, având destule, cântă ce vrea şi când vrea el. Şi noi ce să facem? Să ne supărăm pe el? Orice am zice, el e Bob Dylan. Iar noi suntem noi.