Marin Preda, autorul de capodopere literare

Densitatea, substanţa romanului, studiul asupra satului, realizat cu instrumentele unui investigator care stăpâneşte cu autoritate cuvântul, sunt doar câteva dintre argumentele care aşază "Moromeţii" între valorile de primă mărime ale literaturii române.

Primul volum al "Moromeţilor" a apărut în 1955 şi s-a impus în proza românească drept o capodoperă. Romanul începe cu o frază memorabilă, ce închide în ea o liniştitoare blândeţe atemporală: "În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare, viaţa se scurgea aici fără conflicte mari".

PUŢINĂ BIOGRAFIE...
Marin Preda s-a născut în 1922 în judeţul Teleorman, comuna Siliştea Gumeşti. A absolvit şapte clase primare (la Balaci, o localitate învecinată cu Siliştea), cu nota 9,15. S-a înscris apoi la şcoala de învăţători din Abrud. Poveşti trăite în această perioadă sunt evocate de prozator în volumul "Viaţa ca o pradă". În 1939 este transferat la şcoala normală din Cristur (judeţul Odorhei), unde, preocupat de ştiinţele umaniste, citeşte primele sale încercări literare, în cadrul societăţii literare. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a cedat silit teritorii din Ardeal, printre care şi judeţul Odorhei.

Elevii şcolii din Cristur au fost transferaţi în alte regiuni, iar Marin Preda a fost repartizat la Bucureşti. Tânărul elev de atunci citeşte cu voluptate marile opere ale literaturii universale, filosofie şi scrie cu febrilitatea celui care îşi simte şi îşi intuieşte destinul. Îi cunoaşte pe Geo Dumitrescu şi pe ceilalţi tineri din redacţia revistei Albatros, iar în 1941 se angajează corector la ziarul Timpul. La această publicaţie, Marin Preda debutează cu schiţa "Pârlitu" în 1942, în cadrul paginii literare "Popasuri", condusă de Miron Radu Paraschivescu.

UN DEBUT DE BUN AUGUR
Devine apoi secretar de redacţie la Evenimentul zilei, ziar condus de Ion Vinea. Debutul editorial al prozatorului care i-a punctat, practic, startul în cariera literară a fost în 1948, când i-a apărut volumul de schiţe şi povestiri "Întâlnirea din Pământuri". A fost o întâmplare fericită aceea că debutul lui Marin Preda s-a produs la timp, la limită, înainte cu puţin de marele dezastru ideologic şi cultural. În acelaşi an a fost instaurat regimul comunist. Partidul unic şi-a impus şi în literatură dezideratele propagandistice, propunându-şi să răspândească realismul socialist.

Formula "obsedantul deceniu" îi aparţine lui Marin Preda. Prozatorul a reuşit, printre hăţişurile ideologice, să salveze scrieri durabile, care au învins timpurile.
Plecând de la schiţa "Salcâmul", publicată în ziarul Timpul, în 1949, începe să scrie prima versiune a romanului "Moromeţii", refăcută şi publicată abia peste şase ani.

DIN VIAŢĂ ŞI DIN LITERATURĂ
"Când întâlnesc un scritor, cititorii îl întreabă invariabil ce e adevăr şi ce e închipuire în ceea ce a scris el. După ce primesc răspunsul rămân dezamăgiţi. (...) Dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e inventat, ar zice ei atunci, va să zică a auzit şi el cutare întâmplare şi s-a apucat de scris, asta nu e aşa greu, sau dacă totul e imaginat, aha, va să zică scorneli. Eu însă am complicat puţin lucrurile, dându-le următorul răspuns: adevărate sunt sentimentele, ficţiuni sunt împrejurările", spune cu umor Marin Preda. ("Creaţie şi morală", Ed. Cartea Românească, 1989)

Foarte mulţi sunt aceia care cred sincer că viaţa lor e un roman. S-au regăsit, poate, într-o ipostază similară cu aceea citită în vreo carte, sau, după caz, nu au citit nimic, crezând însă, la fel de sincer, că viaţa lor depăşeşte net cunoaşterea ce ar putea fi dobândită prin lectură. Există, fără îndoială, personaje ale vieţii, oameni livraţi unor destine zdrobitoare. Marin Preda povesteşte că o cititoare de pe şantierul naval din Brăila a scris o scrisoare către România literară în 1976 în care îşi exprima înţelegerea faţă de literatură astfel: "Nu întotdeauna ne simţim în paginile romanelor tot atât de bine ca pe şantier".

Scriitorul îi răspunde: "Produceţi atât de bine, încât doar literatura vă supără? La ce vă mai trebuie literatură? Nu ştiţi că literatura (adică o formă de cunoaştere) e, între altele, şi o compensare? (...) Lăsaţi literatura pentru cei care îşi găsesc în ea un ideal estetic, o aspiraţie spre intemporal, adică spre o idee că nu vom pieri o dată cu ciclul nostru biologic". (Marin Preda, "Viaţa şi literatura", 1976)

MOROMETE, PERSONAJ MEMORABIL
Ilie Moromete întruchipează ideea de tată, din vremea aceea, din lumea satului românesc. Pe tatăl real al lui Marin Preda îl chema Tudor Călăraşu. În volumul "Convorbiri cu Marin Preda", scriitorul îi spune lui Florin Mugur: "Ca să fie un Don Quijote, Moromete ar trebui să acţioneze în spiritul iluziilor lui. Dar ce interes aveam eu şi ce interes are orice scriitor să imite pe altcineva, să imite pe alt scriitor, altă carte? Chiar dacă realitatea ne-ar ispiti să o facem". "Moromeţii" este romanul unei familii, dar şi un studiu asupra satului. Personajele lui Marin Preda sunt complexe, inteligente, profunde şi ironice.




Povestea încearcă să răspundă întrebării dacă mica proprietate ţărănească poate rezista la presiunile relaţiei de producţie capitaliste. Ovidiu S. Crohmălniceanu scria în articolul intitulat: "Un roman polemic": "Moromeţii fac parte din categoria romanelor trăite. Cineva ar putea obiecta că toate cărţile bune sunt trăite. Pentru Marin Preda, satul nu e o realitate exterioară, ale cărei particularităţi izbitoare trebuie să le dea cititorului, ci realitatea însăşi". ("Viaţa românească", 1956).

Ilie Moromete, ţăran din Siliştea - Gumeşti, deţine o filozofie proprie asupra vieţii şi îşi exprimă vehement păreri îndrăzneţe, fără să se lase atras în conjuncturi politice de moment. Citeşte ziarele, pe care le comentează cu prietenii, fumează aparent nepăsător, dar este preocupat de achitarea impozitelor şi datoriilor, însă amână cât poate plata acestora. În încercarea de a păstra unitatea familiei sale, este autoritar şi intransigent, stăpâneşte în chip absolut, îşi bate uneori copiii cu parul.

Îşi explică însă strategia: "Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământul de la ciocoi ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte!".

Dar Marin Preda, în cartea de dialoguri cu Florin Mugur, explică: "Nu este o bătaie, ci un gest de disperare, prin care încearcă să-şi oblige fiii să rămână ceea ce ar trebui ei să fie, după părerea lui, adică ţărani adevăraţi". Averea nu reprezintă însă scopul său în viaţă, ci confortul şi liniştea unui trai onorabil pentru familie. În acelaşi timp, îşi apără libertatea umană şi morală. De fapt, lupta individuală este cu presiunea istoriei care trece şi prin curtea sa.
Altminteri, Ilie Moromete este un om cu simţul umorului, al ridicolului, un om căruia îi place viaţa ca spectacol, contemplaţia.

Nu ne-am propus să explicităm romanul, pentru a nu diminua cititorului impactul şi emoţia lecturii. Încheiem acum cu vorbele lui Nicolae Manolescu, scrise în Contemporanul (1966): "Marin Preda devine, în raport cu opera lui, moromeţian, pe măsură ce Moromete însuşi devine, în raport cu lumea lui, moromeţian".


Moş Nicolae Cobzarul e Ilie Moromete
Un spirit boem, Ştefan Luchian (1868-1916), autorul tabloului pe care-l prezentăm (ulei pe pânză, 42x43 cm), şi-a pierdut adesea timpul prin cârciumi şi petreceri, rispindu-şi averea printre lăutari. Era atras de mahalale şi oameni simpli, fapt vizibil într-un număr important de lucrări inspirate de melancolia zonelor perferice. Cel mai adesea Luchian era prezent în Mahalaua Dracului - zona cuprinsă între Hanul Galben şi Groapa lui Ouatu, partea stângă a Filantropiei, actuala Stradă Banu Manta.

Într-una dintre cârciumile de aici, pictorul l-a întâlnit pe Moş Nicolae, un cobzar bătrân al cărui chip expresiv i-a inspirat mai multe desene şi un important portret în ulei. Pânza Moş Nicolae Cobzarul, expusă în sala 3 a Galeriei Naţionale de la MNAR, este una dintre cele mai cunoscute şi apreciate potrete semnate de Ştefan Luchian. Aproape întreaga suprafaţă a lucrării este ocupată de capul bătrânului sprijinit greoi în mâna stângă. Chipul zugrăvit într-o tonalitate generală de tonuri pământii cu mici reflexii de gri-argintiu este încărcat de o melancolie nostalgică ce sugerează o existenţă încercată de neajunsuri şi griji.

Esenţa expresivităţii constă în grijile existenţiei care şi-au lăsat amprenta pe chipul personajului. Potretul bătrânului meditativ l-am asociat cu Ilie Moromete, personajul lui Marin Preda construit după modelul tatălui său, Tudor Călăraşu. Vorbim în ambele cazuri despre un om simplu - ţinând cont de statutul social, dar cu o psihologie foarte complexă. Modelul ţăranului-filosof, a omului simplu educat la "şcoala vieţii", depăşeşte cu mult în profunzime aparenta complexitate a înaltei societăţi. Artiştii români, literaţi sau plasticieni, şi-au identificat deseori muze printre oamenii simpli, ale căror poveşti impresionează şi astăzi.
• Valentina Iancu

"Când întâlnesc un scriitor, cititorii îl întreabă invariabil ce e adevăr şi ce e închipuire în ceea ce a scris el. După ce primesc răspunsul rămân dezamăgiţi. (...) Dacă scriitorul le răspunde că nimic nu e inventat, ar zice ei atunci, va să zică a auzit şi el cutare întâmplare şi s-a apucat de scris, asta nu e aşa greu, sau dacă totul e imaginat, aha, va să zică scorneli. Eu însă am complicat puţin lucrurile, dându-le următorul răspuns: adevărate sunt sentimentele, ficţiuni sunt împrejurările"
Marin Preda