Mircea Ghiţulescu şi Camil Petrescu stau azi faţă în faţă...

S-a întâmplat ca ultimul text pe care l-a scris şi pe care n-a mai avut vreme să-l vadă tipărit să fi fost prefaţa la volumul de teatru al lui Camil Petrescu, ce va fi publicat astăzi în Colecţia BPT a Jurnalului Naţional. "Pericolul de a gândi sau jocul ielelor". Între timp, pe negândite şi pentru totdeauna, ielele l-au atras pe Mircea Ghiţulescu spre altă lume. Astăzi ar fi trebuit să apară un interviu cu el despre lumea şi teatrul lui Camil Petrescu. N-a mai apucat să ne răspundă la întrebări. A murit într-o duminică de octombrie şi una dintre ultimele bucurii a fost chiar cartea pe care n-a mai apucat s-o vadă.

Pregătisem pentru Mircea Ghiţulescu, unul dintre cei mai importanţi scriitori şi oameni de teatru ai ultimelor decenii, câteva întrebări. Cum în ultimele zile boala l-a chinuit cumplit, n-am mai găsit răgaz să stăm de vorbă. Aşadar, voi încerca un interviu imaginar cu Mircea Ghiţulescu, pornind de la ultimele rânduri pe care le-a lăsat scrise, de la textele pe care le-a lăsat în calculator nepublicate...

Voiam să-l întreb înainte de toate despre Camil Petrescu, pe care l-a "cunoscut" din piesele de teatru, cu care s-a întâlnit în versuri, în cronicile dramatice sau sportive..., pe care l-a descoperit din mărturisirile publicate în jurnalele colegilor de generaţie, din spectacolele pe textele lui... Un portret obiectiv sau subiectiv al unuia dintre cei mai importanţi dramaturgi din perioada interbelică... "O conştiinţă însetată de certitudini care i se refuză, asemenea eroilor săi care îl reprezintă aproape fără excepţie", ar fi răspuns poate Mircea Ghiţulescu, schiţându-i portretul în două vorbe. "Înainte de a fi romancier, dramaturg sau filozof, Camil Petrescu este un gânditor aflat în căutarea artei utopice de a nu greşi.

După ce a scris versuri, drame, romane şi s-a risipit în publicistica de cele mai diverse specialităţi, de la cronica dramatică şi cinematografică la cea sportivă, ridicând beletristica vremii la cote greu accesibile, Camil Petrescu s-a refugiat în matematici şi filozofie. Într-o comunicare susţinută prin anii '50 la Institutul de Matematică al Academiei va spune, dezamăgit de rezultatele filozofiei, că este «un domeniu unde, conştient sau inconştient, se trişează. Este o înşelăciune în obiect şi metodă, în rezultatele ajunse ca şi în expunerea lor». Camil Petrescu căuta, nu numai în teorie, dar şi în practica vieţii, o metodă «care să nu trişeze», ceea ce şi explică trecerea de la drama analitică (aşa cum îi plăcea să numească piesele sale de teatru) la romanul obiectiv de tip proustian şi, de aici, la filozofie, apoi la matematica pură. O asemenea pasiune frustrată sfârşeşte în mefienţă universală şi retractilitate.

Se spune că un manuscris din Doctrina substanţei, cea mai importantă contribuţie a sa în domeniul filozofiei, tipărită abia în 1980, l-ar fi trimis spre păstrare la Biblioteca Vaticanului, de teamă să nu dispară fără urme în timpul războiului. Trebuie să fi devenit un om suspicios, obsedat de trădare, probabil un anxios cu atacuri de panică imprevizibile. Absolutul despre care a vorbit atât de mult era pentru Camil Petrescu expresia ultimă şi definitivă a lucrurilor." Iar despre firea scriitorului... "Sunt cunoscute revenirile şi corecturile lui în şpalturi cu care teroriza tipografii. «Nu pot lucra decât asupra corecturii, spunea. Numai ceea ce este tipărit are realitate». Textul, corectat la infinit, era drumul său spre absolut. De altfel, revenirile şi versiunile succesive asupra unor texte, precum şi corespondenţele şi similitudinile dintre ele par să ne spună că nu a făcut toată viaţa decât să rescrie aceeaşi piesă. Este ca «pescuitul scoicilor în Bretania», după o metaforă preferată de Camil. Arunci în mare vrafuri de crengi de care se prind câteva stridii, apoi crengile nu mai au nici o valoare."

L-aş mai fi întrebat pe Mircea Ghiţulescu, apoi, despre cea mai importantă calitate a lui Camil ca dramaturg şi despre cel mai mare defect... Îmi imaginez că întâmplarea pe care o povesteşte Mihail Sebastian în Jurnal ar fi fost cel mai frumos dintre răspunsurile pe care mi le-ar fi dat. "Într-o dimineaţă, pe Calea Victoriei, Camil îi spunea lui Sebastian: «Nici Reinhardt, nici Stanislavski, nimeni, nici un regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili: nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine.»"...

Cu Mircea Ghiţulescu puteai vorbi despre teatru la infinit. Ştia poveşti despre oameni, despre spectacole, jumătate de secol de teatru a crescut lângă el... Nimic nu-i era străin, trăia cu personajele, trăia cu poveştile, gândea... Fără să-l fi întrebat eu despre primejdia gândirii îl voi lăsa pe el să o exprime, aşa cum a simţit-o, aşa cum a intuit-o în teatrul lui Camil Petrescu şi în "jocul lui cu ielele". "Jocul ielelor este pe cât de ademenitor, pe atât de nociv. Ca şi jocul ielelor, jocul ideilor este la fel de ademenitor şi nu mai puţin nociv. Gelu Ruscanu «a văzut idei», după o expresie camil-petresciană care a făcut o glorioasă carieră, suferind, în acelaşi timp, o anume deturnare de sens. «A vedea idei» a ajuns să însemne, prin desprinderea de context, a pune abstractul în concret, a da corp ideii, ceea ce este idealul însuşi al teatrului. De fapt, pentru tânărul autor însemna să arunci o privire lucidă în abisul orbitor al existenţei, obţinând periculoase, sinucigaşe revelaţii."...

L-aş fi întrebat cât de reprezentabil i se pare astăzi teatrul lui Camil Petrescu. N-am mai apucat... Ce va fi crezând despre asta rămâne unul dintre micile secrete pe care le-a luat cu el. L-aş fi întrebat şi despre cea mai frumoasă întâlnire cu o montare pe un text de Camil Petrescu şi despre descoperirile sale personale făcute într-o seară oarecare la teatru, când se va fi ridicat cortina şi în scenă a intrat Gelu Ruscanu, sau Andrei Pietraru, sau Danton... Şi asta va rămâne secretul său.

Iar apoi l-aş fi rugat să schiţeze un dialog imaginar cu Camil Petrescu, despre el însuşi, despre Camil, despre teatru (de-atunci sau de azi), despre destinul pieselor sale... Astăzi, acum, la momentul la care apare cartea, Mircea Ghiţulescu stă, poate, de vorbă "faţă în faţă" cu Camil Petrescu. Dar ce vorbesc nu vom afla niciodată...