"Moromete e la el acasă peste tot"

Una dintre cele mai iubite ecranizări din cinematografia românească rămâne, cu siguranţă, filmul "Moromeţii" în regia lui Stere Gulea. Iar actorul al cărui chip a devenit în timp imaginea lui Ilie Moromete, Victor Rebengiuc, îşi aminteşte astăzi cu dor povestea acelor zile de filmare. Era spre sfârşitul comunismului când filmul a avut premiera, în 1988. Şi cine i-ar putea vreodată uita finalul: "Niculae, unde mergem noi?"...

Jurnalul Naţional: Vă amintiţi când aţi descoperit romanul "Moromeţii"?

Victor Rebengiuc: Demult, foarte demult...
L-am citit pe nerăsuflate. Şi pe urmă l-am recitit. E o carte extraordinară. Iar Marin Preda era autorul meu preferat pe atunci. Şi cred că a rămas şi acum... Aşteptam cu nerăbdare volumul doi, care nu prea mi-a mai plăcut la fel de mult, dar oricum eram cu amintirea primului volum şi mergeam în continuare cu plăcerea lecturii...

Cum a început pentru dumneavoastră povestea filmului "Moromeţii"?

A început aşa... Domnul regizor Stere Gulea m-a solicitat pentru un rol din film, nu spun acum care, era un rol important în roman, în film e mai puţin important ca întindere. Pentru Ilie Moromete avea pe altcineva în vedere. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat la un moment dat, cel pe care-l viza el pentru rol a început un alt film şi n-a mai fost disponibil. Atunci mi-a sugerat mie chestia asta. Eu nu m-aş fi gândit niciodată să-l joc pe Ilie Moromete. Niciodată nu mi-a trecut prin cap.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, dar nu pot să spun că îl visam aşa, ca pe un rol pe care l-aş putea interpreta:
"Mi-ar plăcea să joc rolul lui Ilie Moromete". Nu, nu mă gândisem. Mi se părea departe de mine, de posibilităţile mele actoriceşti. Era un personaj dintr-un mediu care mie nu-mi era deloc cunoscut, nu-mi era familiar. Dar când Stere Gulea a rămas în pană de interpret mi-a zis: "Nu vrei să încerci tu...?". "Nu ştiu, să vedem... Dacă se poate", i-am zis eu. Am încercat, iar proba filmată pe care am dat-o a fost concludentă. Dar după aia eu m-am retras pentru că m-am speriat.

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament

Mi-a fost frică de rol. Am zis: "Doamne, ce fac?!" Şi am fugit, am plecat acasă. Filmările s-au întrerupt vreo săptămână până când, în fine, cu ajutorul mai multor prieteni am fost convins să reiau ostilităţile... Şi nu-mi pare rău deloc.

Ce v-a speriat aşa de tare?

Mi s-a părut că e greu, că n-o să pot să am autenticitate în personaj... Era o lume pe care n-o cunoşteam foarte bine, mi se părea greu, foarte greu de ajuns acolo... la personaj, o distanţă mare şi dificilă. Dar pe urmă m-am mai gândit, am mai luat cartea, am mai citit-o... Şi mi-am zis "Hai, dom'le, să încercăm, să vedem ce-o ieşi, dacă ăsta tot se încăpăţânează să nu renunţe la mine..."

Pe strada "Moromeţii"
Cum vă amintiţi prima zi de filmare?

Nu mi-o amintesc. Doar că aveam emoţii. Toată lumea avea emoţii. Interesant a fost faptul că locul unde am filmat, o comună din Teleorman care se cheamă Talpa... nu e locul din roman, nu e Siliştea-Gumeşti. Acolo nu s-a mai putut filma, pentru că locul era prea sufocat de antenele de televizor, de stâlpi... Şi nu mai avea autenticitate. Iar aici, în Talpa, au găsit undeva, mai spre marginea comunei, două case alăturate, despărţite de un gard, casa lui Bălosu şi a lui Moromete, platoul ideal pentru filmarea "Moromeţilor".

Şi-mi mai aduc aminte ceva. Eu nu fumam în perioada aia, mă lăsasem de ceva vreme de tutun şi nu mai fumam deloc, nici în filme, nici în teatru. Dar la "Moromeţii" n-am avut încotro. Pentru că personajul era atât de legat de gestul ăsta: "Dă şi tu o ţigară, ia, bă, şi tu o ţigară..."

Cât de aproape v-a fost scenariul?

Scenariul a fost îmbunătăţit în timpul filmărilor. Pentru că noi am stat tot timpul cu cartea în faţă, am avut o pioşenie deosebită faţă de text şi nu am vrut să-l îmbunătăţim, să venim noi să intervenim în gândirea lui Preda şi în creaţia lui. Şi am făcut foarte bine că am respectat litera cărţii şi spiritul ei. Când ajungeam la o anumită secvenţă unde ne blocam mereu spuneam: "Ia stai, dom'le, puţin să ne uităm în carte să vedem..." Şi simţeam nevoia să mai adăugăm câte ceva, lucruri savuroase în dialog mai ales. Tot timpul filmărilor scenariul a fost în lucru.

Cum a fost lucrul cu Stere Gulea?

Ne-am şi ciondănit, ne-am şi înţeles... N-a fost uşor, n-a mers lin, ne-am mai hârâit pe ici, pe colo, dar rezultatul contează... El avea mai multe cunoştinţe despre lumea satului, pentru că venea de-acolo, şi îl ascultam... Când avea dreptate, avea dreptate, când nu, nu... O ţineam pe-a mea.

Aşa cum spuneţi, nu veneaţi din lumea satului. Care a fost momentul când aţi simţit că Ilie Moromete vă este aproape?

S-a întâmplat destul de repede. Pentru că eram în mijlocul sătenilor şi eram consideraţi ca unii de-ai lor. Eram de-acolo. Eram vecinii lor, consătenii lor, aşa eram primiţi şi priviţi. Nu era nici o diferenţă între noi şi ei. Ne simţeam bine şi ne dădeam seama că eram aproape de personaje pentru că ei ne recunoşteau. Iar lucrul care m-a uimit extraordinar şi care mi-a făcut o imensă plăcere a fost că oamenii din sat atunci când vedeau că se filma o scenă ştiau continuarea.

Ştiau romanul pe dinafară, ştiau exact ce urmează. Citau scena întreagă. Pe mine asta m-a impresionat profund. Când am văzut că oamenii ştiau cartea, era a lor, era în ei.

Cum au fost condiţiile de filmare?

N-a fost uşor, pentru că locul e destul de izolat, echipa toată stătea la Alexandria, într-un hotel. În fiecare zi se făceau 80 de km spre locul de filmare şi încă 80 înapoi spre hotel. Dar eu n-am vrut să stau acolo pentru că nu puteam. Era îngrozitor de cald în cameră, plin de muşte... Asta a fost una dintre condiţii ca să mă întorc la filmare.

Decorul folosit era autentic?

Da, casele erau închiriate de la săteni şi totul era autentic. Casele există şi acum. Culmea e că acum, când am fost acolo după 20 de ani de când a avut loc premiera filmului, am văzut că strada pe care am filmat se cheamă "Moromeţii". Şi l-am revăzut pe Marius Badea, cel care l-a interpretat pe Niculae şi care avea atunci vreo 7-8 ani. E un bărbat în toată firea acum, un om însurat, cu doi copii, cu afaceri bune... Puştiul ăla care era copilul meu în film acum este om mare... Am nepoţi de la el.

Cât de greu a fost să faceţi un astfel de film în comunism? Ştiu că de la sfârşitul filmărilor şi până când s-a primit aprobarea pentru premieră a trecut ceva vreme...

Tot timpul era greu. Au trecut într-adevăr vreo doi ani. Comisia ideologică a cerut schimbări... a trebuit să refilmăm o secvenţă în care legionarii îl bat pe Dumitru. Voiau să se vadă clar că erau legionari. Şi principala obiecţie la adresa filmului a fost faptul că lumea satului era prezentată cam sărăcăcios. "Păi cum, dom'le, pe prispă, în picioarele goale, se poate să umble desculţi tot timpul."

Dar aşa era acolo. Şi acum e aşa la ţară.
Umblau desculţi, dormeau pe prispă. Nu era nici o problemă. Asta era. Mai venea câte unul care spunea: "Nu, dom'le, noi când dormeam pe prispă puneam cearşafuri frumoase, feţe de pernă, ne înveleam cu plapumă..." Aiurea. Un ţol pe jos şi acolo dormeau... Asta era problema. Că e o imagine urâtă despre lumea satului din România.

Cum trecea timpul între scenele de filmare?

Mai veneau sătenii, ne aduceau câte un ou, brânză, mai mâncam, vorbeam tot timpul. Eu o aveam pe Mama Anica, o "vecină", unde mâncam la prânz.
Făcea nişte ouă, o bucată de brânză, o mămăliguţă, tăia câte o găină din când în când, câte un pui, mai făcea o supă. Eram prieteni. Şi echipa toată când venea de la Bucureşti sau de la Alexandria aducea pâine. Fiecare aduceam câteva pâini, că acolo nu se găsea. Când venea autobuzul cu echipa de la Alexandria era prezent tot satul.

"Niculae, unde mergem noi?"
Care e scena pe care v-a fost cel mai greu s-o filmaţi?

Înfruntarea cu copiii. A fost o scenă foarte grea. Toată secvenţa a fost foarte grea. Şi am adăugat-o în filmare. Pentru că în scenariu era altfel. Totul se vedea doar pe chipul lui Niculae, care ascultă şi trăieşte întâmplările. Nu se vedea. Iar eu am insistat să se vadă. Am spus că e importantă toată scena asta. Există şi Niculae, fără discuţie, dar e şi mai important tot ce se întâmplă acolo, cu toată nebunia, din momentul în care începe scandalul, când Ilie umblă în lada de zestre a fetelor şi o aruncă... 

A fost o scenă grea şi din punct de vedere actoricesc, şi ca filmare. Iar altă scenă grea a fost tăierea salcâmului. Pentru că tăiai salcâmul.
Şi nu mai puteai să-l pui la loc după aia.
L-ai tăiat, rămâne tăiat.

Şi scena de care vă e cel mai dor...

Tot timpul a fost plăcut acolo şi-mi amintesc cu drag. Dar dacă ar fi vorba de o scenă pe care s-o aleg, aş spune... la seceriş. Când mănâncă fasolea... Aia îmi place mie foarte mult. Mă amuză.

Cât de aproape vă e dvs. spiritul lui Moromete?

Eu cred că mi-e aproape. Şi că ne e aproape tuturor care trăim pe-aici prin Bărăgan. Şi nu numai în Bărăgan. Pentru că am văzut oameni din Banat, din Maramureş despre care eu credeam că n-o să rezoneze cu Moromete. Dar nu. E acelaşi lucru. Îl iubesc, îl apreciază, îl înţeleg, îl simt. Moromete e la el acasă peste tot.

Dacă ar fi să alegeţi un cuvânt, un gest al lui Ilie Moromete...

"Unde mergem noi, domnule? Niculae, unde mergem noi?" Finalul filmului. Atunci avea o semnificaţie. Şi acum are din nou aceeaşi semnificaţie: Unde mergem noi, domnule? Cine ne conduce pe noi? Unde ne ducem?

Cât de mult a însemnat acest rol în viaţa dvs.?

Filmul a devenit foarte apreciat abia acum. La momentul respectiv n-a prea avut impact, pentru că oamenii nu mai mergeau în perioada aia la filme cu ţărani. Dar acum e iubit şi asta mă bucură foarte mult. Din tot ce-am jucat eu, filme foarte importante de altfel, ăsta se pare că e cel care a mers cel mai mult la inima spectatorilor.

Cum era în Poiana lui Iocan?

Era bine. Era ca la noi. Uite, cum stai acum în Cişmigiu... unde discută pensionarii. Mă uit la ei cum vorbesc, fiecare ştie, îşi dă cu părerea... E spiritul omenesc surprins acolo, nu numai cel românesc. Nu trebuie să ne singularizăm noi să fim aparte de ceilalţi. Suntem la fel cu toată lumea, cu toate naţiile. Unii sunt însă mai civilizaţi decât noi, asta e adevărat...

Este Ilie Moromete reprezentativ pentru ţăranul român?

Pentru ţăran în general, aş zice eu. Pentru orice ţăran. Este inteligent, sigur, e hâtru... Dacă nu era inteligent nu-i făcea Preda un roman, nu?!

Pe cine mai interesează astăzi un roman ca "Moromeţii"?

Pe toată lumea. Nu se poate să nu fii cucerit de cartea asta. E atât de adevărată, atât de umană, de realistă, încât oricine se poate recunoaşte în ea. Oricine.

Dacă aţi fi invitat astăzi să faceţi continuarea la romanul "Moromeţii"
aţi accepta?

Da. Aş accepta, deşi a trecut destul de multă vreme. Dar să filmez din nou primul volum nu. Ediţia a doua revizuită şi adăugită nu.