Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre volumul 99 din Biblioteca pentru toţi, "Cântice ţigăneşti şi alte poeme", de Miron Radu Paraschivescu, care apare miercuri, 16 februarie, am stat de vorbă cu poetul, prozatorul, criticul şi eseistul Ilie Constantin.
● Jurnalul Naţional: Domnule Ilie Constantin, cum l-aţi cunoscut pe Miron Radu Paraschivescu?
Ilie Constantin: De autorul "Cânticelor ţigăneşti" mi-a fost dat să mă apropii aidoma altor poeţi din generaţia noastră şi cea precedentă: prin poşta redacţiei! Dintotdeauna el a avut pasiunea descoperirii unor noi talente (dacă era cazul), sau cel puţin să se întreţină cu cei ce-i solicitau aprecieri asupra versurilor lor. Ţinea două rubrici de poşta redacţiei: una la Contemporanul şi alta la România liberă. Era prin 1957, eu mă apropiam de sfârşitul adolescenţei. Ca şi colegilor mei din "triada" ce avea să debuteze editorial în 1960 – Cezar Baltag şi Nichita Stănescu – am fost de timpuriu încurajat să continuu. MRP mi-a lăsat chiar, la redacţia Vieţii Româneşti, numărul său de telefon, dornic să stăm de vorbă.
● Atât la începuturile carierei sale literare, cât şi mai târziu, prin suplimentul "Povestea vorbei" al revistei Ramuri, MRP a fost un promotor al descoperirii şi afirmării unor noi generaţii de talente. Scria undeva despre Marin Preda: "Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române". De unde venea această generozitate, aş zice atipică în spaţiul cultural românesc, a lui MRP de a susţine şi promova tinerii scriitori?
Pe fondul deosebitei sale generozităţi colegiale, fraza lui: "Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române" este o eroare şi o nedreptate pe care şi-o face poetul!
L-am admirat şi frecventat pe Marin Preda, dar MRP nu-i datorează – Doamne fereşte! – romancierului locul său în posteritate, ci propriului său har poetic.
● Sunt MRP iniţialele cu cea mai mare rezonanţă în numele întreg al poeziei româneşti contemporane?
Probabil, în măsura în care aceasta este o răsplată a generozităţii, în a promova tineri şi mai puţin tineri. Şi, mai ales, o recunoaştere a importanţei sale literare.
Cei care au avut şansa să-l cunoască i-au rămas fideli; în ce mă priveşte, nu m-am îndepărtat niciodată de MRP, până la moartea sa, în 1971.
● Într-o scrisoare pe care v-o adresa în 1959, MRP se întreba (deznădejde? alint?) dacă vor rămâne, peste timp, măcar cinci poezii ale sale. Ce i-aţi răspunde azi? Care sunt aceste cinci poezii care rămân?
Poetul, în genere, este un anxios. Deznădejdea nu era deloc jucată, mergând până în pragul nebuniei – şi trecând uneori de el, în treacăt sau mai îndelung. Un fel de sfidătoare amintire îmi pare "Cămaşa de forţă": Veşmânt inteligenţelor de gală/În mânios şi despletit avânt,/Tu împlineşti ţinuta ideală/A duhurilor rupte de pământ.// Mai aspră decât pătura de pâslă,/ Mai suplă ca oţelul din cătuşe,/ Tu prinzi, ca jocul apei într-o vâslă,/ Corola unei flăcări sub cenuşe. // Iar când îmbrac manşeta cânepie/ Sunt un Ovidiu-n togă virilă, aşteptând/ Pe malul getic ultima solie/ Să-i ducă-n Urbe întristatul gând.// MRP nu a scris doar cinci poezii demne de a dăinui, ci mult mai multe! Cunoscând aproape pe dinafară un mare procentaj din producţia sa lirică, am o slăbiciune pentru un mic poem, "Fotografia": "Cicatrice pe-un câmp de hârtie/ De trecerea mea lăsată/ Cu-a umbrei complicitate/ Neprihănită pată,/ Stafie / A clipei scăpate de moarte/ Fotografie / Cenuşăreasă-ntre arte/ Ca fluturi, crinii/ Document al luminii.//."
Aşadar, memoria se serveşte de o răsfrângere în obţinerea căreia o mică violenţă s-a produs în ordinea lucrurilor: trecerea unei fiinţe omeneşti a lăsat o cicatrice pe un câmp de hârtie. În mod paradoxal, această fantasmă a clipei de mult "moarte" este sortită să aducă aminte viaţa şi să slujească viul. O spun ultimele două versuri, unde fotografia este numită "document al luminii", asemănătoare astfel fiinţelor vii: "ca fluturii, crinii".
● E diferită posteritatea poeţilor de cea a prozatorilor?
Citește pe Antena3.ro
Nu cred în "muma mânesi" de posteritate, nici dacă ea face diferenţe între poeţi, prozatori şi ceilalţi oameni! Obsesia "rămânerii" în posteritate ţine de omeneasca şi metafizica "împotrivire" la uitare. Posteritatea priveşte exclusiv omenirea rămasă vie, doar ea este în măsură de interesul ce-l mai arată sau nu locuitorii viitori ai pământului unor creatori ieri încă notorii. Cei în cauză se află de partea cealaltă a Universului, cu care nu există cale de comunicare.
● Antologia din poemele lui Miron Radu Paraschivescu apare de ziua dumneavoastră de naştere. Vă emoţionează acest lucru?
Mai mult decât atât! Şi-mi revin o mulţime de amintiri; bunăoară, cum se străduia MRP să mă instruiască, vorbindu-mi ceasuri întregi (şi cerându-mi să-i răspund negreşit) în limba franceză. Învăţam bine şi repede, deşi îi aminteam că specializarea mea universitară era de italienist. "Cu atât mai mult!", hotăra el… De unde puteam şti că-mi era sortit să trăiesc în exil la Paris vreme de 29 de ani…
