Nicolae Manolescu - Diavolul cenzurii era şchiop

România literară sărbătoreşte anul acesta 40 de ani de la apariţie. Nume importante ale culturii româneşti şi-au lăsat semnătura în paginile publicaţiei intrate deja în istorie. Cenzură, Securitate, comunism, Revoluţia din decembrie ’89 sau adaptarea la economia de piaţă, o existenţă plămădită din bune şi rele, despre care ne-a vorbit Nicolae Manolescu, director al revistei.

În cele patru decenii care au trecut de când fosta Gazetă Literară şi-a schimbat numele în România literară, s-au petrecut multe. România literară le-a întâmpinat pe toate şi despre şi mai multe s-a scris în filele sale. Cum se văd cei 40 de ani acum, într-o epocă în care nu mai avem răbdarea şi nici timpul de a înţelege mai mult, de a medita asupra unor teme infinit mai importante decât cele care ne macină zi de zi? “Aş fi vrut ca această aniversare să ne aducă numai bucurie. Din păcate, din diferite motive, îndeosebi financiare, ne este serios umbrită. Acum lucrurile stau mai bine, orizontul se mai luminează, dar grijile nu au trecut cu totul. Viaţa ştie să împartă bucuriile cu necazurile. Sigur, 40 de ani de când fosta Gazetă Literară şi-a schimbat numele în România literară reprezintă un moment important. Revista a avut din 1968, de când poartă acest nume, mai multe etape. Şi aş spune că una dintre cele mai importante este cea de după 1990, când a trebuit să se adapteze ca toate publicaţiile din ţară la economia de piaţă. Era normal să se întâmple aşa, dar e la fel de adevărat că prima intrată în economia de piaţă a fost cultura, înaintea industriei, oarecum pe nepregătite”, mărturiseşte Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, actual director al revistei, unde a fost de-a lungul timpului şi redactor-şef adjunct, cronicar, editorialist. 

Axul literaturii romăne
România literară a reprezentat pentru publicistica şi cultura românească un fel de ax central al literaturii române, fiind considerată cea mai importantă publicaţie a Uniunii Scriitorilor, în opinia lui Manolescu: “România literară a rămas o publicaţie reper în măsura în care a ştiut şi a reuşit să se adapteze la condiţii care
s-au schimbat de câteva ori în decursul acestor decenii. Etapele pe care eu le-am prins la România literară ar fi directoratul lui George Ivaşcu, din ’72 până la moartea lui, în ’88, un interimat al lui Dumitru Radu Popescu, care era şi preşedintele Uniunii Scriitorilor în acel moment, dar şi directorul Contemporanului. Din ’90 am devenit eu însumi director. Sigur, de etapa aceasta de mijloc cu interimatul lui Dumitru Radu Popescu, de după moartea lui Ivaşcu, s-a temut foarte multă lume pentru că se gândea că revista îşi va pierde identitatea. S-a dovedit totuşi o perioadă fastă. Dumitru Radu Popescu a avut tactul şi inteligenţa de nu se amesteca în problemele revistei. După 1990 lucrurile s-au schimbat cu totul şi revista a trebuit să se descurce cumva pe cont propriu”.

Gazetă de opoziţie
Perioada regimului comunist a marcat existenţa revistei, dar nu a îndepărtat-o şi de principalul ei scop: “România literară a reprezentat principala instanţă critică din literatura română în timpul regimului comunist. Echipa de critici a revistei a asigurat o judecată corectă şi neimplicată politic, în aşa fel încât literatura română a putut avea în toţi anii aceia un canon critic corect, paralel cu canonul oficial în care existau alte cărţi, alţi scriitori, alte opere. Extraordinar a fost că acest canon a devenit şi canon didactic. Din 1970 manualele de şcoală, în ceea ce priveşte perioada contemporană, i-au cuprins pe acei autori pe care criticii de la România literară îi considerau valoroşi.

Nu pe cei oficiali sau sprijiniţi de partid. De aceea trebuie spus că România literară a fost mai mult decât o gazetă de opoziţie, în condiţiile în care vorbim despre opoziţie în epoca ceauşistă”, precizează actualul director al publicaţiei. Chiar dacă nu a scăpat de conţinutul oficial impus, celebrele discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu ocupau primele şase-şapte pagini ale revistei, publicaţia şi-a păstrat independenţa: “Au fost foarte puţine concesii. De altfel, în decembrie ’89, când a apărut cel dintâi număr de după Revoluţie, România literară a fost singura revistă din România care şi-a făcut autocritica într-un editorial în care le-am cerut scuze cititorilor noştri pentru compromisurile pe care a trebuit să le facem. După 1990 lucrurile s-au schimbat foarte mult în cultură şi mi-e greu în acest moment să spun exact ce rol are România literară. Am încercat să avem o minimă obiectivitate faţă de ce se întâmplă şi faţă de valorile noastre şi, în acelaşi timp, să spijinim valorile literare, şi nu valorile politice implicate, de altfel, în literatură. Am încercat să nu fim nici cu puterea, nici cu opoziţia.

ŞI EU CRED CĂ AM REUŞIT”. FAŢA UMANĂ A CENZURII
În timpul regimului ceauşist, oamenii supuşi condeiului au descoperit punctele slabe ale cenzurii. Aşa au învăţat cum să-şi continue menirea demn, fără să-şi vadă creaţiile schilodite. Astfel, Nicolae Manolescu conturează o faţă mai puţin cunoscută a instituţiei cenzurii, cea umană: “Cenzura era extrem de neplăcută, cu intervenţii care mutilau şi masacrau literatura, dar această cenzură nu era fără defecte, un fel de diavol. Diavolul era şchiop. Se întâmplau şi lucruri extraordinar de critice la adresa regimului comunist în pofida cenzurii. (…) Asta nu înseamnă că cenzura era atroce, dar avea lipsuri. E un proces extrem de complicat. Cenzura era ticăloasă, dar nu era imbecilă, lucru pe care eu îl spun şi despre alte instituţii din regimul comunist. Şi Securitatea era ticăloasă, dar nu şi imbecilă. Ştiau între două rele s-o aleagă pe cea mai mică. Ce însemna cenzura până la urmă? Erau foştii noştri studenţi. I-am descoperit întâmplător acolo. Erau oameni pe care noi înşine îi formasem, mulţi dintre ei ne respectau şi atunci încercau şi ei să facă un rău cât mai mic. Există un exemplu… Marin Preda se sfătuia cu o doamnă de la cenzură, Doxănescu, de câte ori scotea un roman şi îi era recunoscător pentru că îi atrăgea atenţia asupra unor lucruri care ar fi putut să ducă la pierderea a nenumărate pagini, care ar fi fost sacrificate dacă nu era atent. Această doamnă a fost dată afară de la cenzură până la urmă, pensionată, pentru că a acceptat publicarea unui album cu icoane. Sigur, printre cenzori erau şi nemernici, care nu pot spune că erau convinşi de dreptatea lor”.

Cu mâna întinsă către speranţă
Au trecut aproape 19 ani de la Revoluţie, iar cultura continuă să stea cu mâna întinsă. S-au găsit întotdeauna, din fericire, acei oameni, puţini, dornici să ajute. “România literară a avut mai mulţi sponsori din direcţii foarte diferite. Eu însumi m-am transformat într-un fel de fund raising. Am găsit oameni generoşi dispuşi să ne dea. Fundaţia Anonimul este unul dintre sponsorii noştri de cea mai mare seriozitate. De la Ion Raţiu şi până la Anonimul am trecut prin multe mâini şi am reuşit să supravieţuim. Acum, rămâne de văzut ce va fi după aniversarea de la sfârşitul lui noiembrie, în timpul târgului de carte (n.r. – Târgul de carte Gaudeamus)”, speră Nicolae Manolescu să asistăm la o întoarcere către valorile culturale.

Nicolae Manolescu Diavolul cenzurii era şchiop“Nu-mi aduc aminte nici un scriitor important, major ori critic sau istoric literar care să nu fi trecut prin paginile revistei. Dar am destule nume pe care nu o să le dau, care nu ar fi trebuit să fie acolo”

“Cenzura era ticăloasă, dar nu era imbecilă, lucru pe care eu îl spun şi despre alte instituţii din regimul comunist. Şi Securitatea era ticăloasă, dar nu şi imbecilă. Ştiau între două rele s-o aleagă pe cea mai mică”
Nicolae Manolescu