Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cornel Ungureanu: Suntem o literatură (foarte) tânără şi trebuie să înţelegem că marile opere ale scrisului românesc sunt legate de istoria noastră. Vin când e nevoie de ele. Exprimă un întreg al istoriei/valorii naţionale, ajută la înţelegerea locului nostru în lume. "Ion" al lui Rebreanu aparţine momentului în care România Mare intră în istorie. Era nevoie de cărţi, de scriitori care să valideze statutul unui moment inaugural - al unei unităţi naţionale. Rebreanu este un astfel de scriitor, "Ion" este un astfel de roman.
Slavici intră, după 1900, poate după 1914, într-un contratimp al nostru. Nu mai vrea România Mare, nu mai vrea ca Ardealul să fie "al Munteniei şi al Moldovei", trăieşte reacţii resentimentare care îl îndepărtează de arhitecţii lui 1 decembrie 1918. E înmormântat la Panciu şi nu la Bellu sau măcar în ţinutul naşterii sale - cel nemurit de scrisul său. E aruncat în altă geografie a literaturii. Să ne amintim că există şi un hiatus al receptării, destul de întins: abia Călinescu îl va aşeza între cei mari ai scrisului românesc. Romanului "Mara" nu i-a lipsit nimic să fie o capodoperă. Este o capodoperă, e momentul să o citim în linişte, după cum e momentul să ne ocupăm cu iubire de toată opera lui Slavici. Aşa cum a fost ea.
● O dată cu "Mara" se sfârşeşte un capitol şi se creionează o lume nouă, în realitate şi ficţiune (să nu uităm epoca în care a fost scrisă). Slavici punctează aceste lucruri în mod evident în cel de-al optulea capitol al romanului şi în ultimul. La ce ar trebui să fie atent lectorul aşa-zis inocent, întru detectarea simetriilor construcţiei slaviciene?
Lectorul trebuie să înţeleagă că Slavici este unul dintre scriitorii vii ai Europei Centrale - un mare prozator care exprimă un spaţiu şi un timp european. Trebuie să fie atent la relaţiile de contact etnic, la devenirea raportului masculin-feminin, la sociografiile unui mare creator. Şi ar trebui să recitească celelalte sociografii slaviciene. Ar trebui să fie atent la geografia literară realizată de "Mara", aşa cum e atent la geografiile literare realizate de prozatorii pe care i-aţi numit dvs.
● "Mara" e un roman care l-a făcut pe apreciatul şi regretatul Mircea Veroiu să-l ecranizeze la mijlocul anilor '70. Nume "de scenă", "Dincolo de pod". Pentru un personaj atât de complex şi de puternic precum Mara, regizorul a ales o actriţă pe măsură: Leopoldina Bălănuţă. A fost sau nu o întâlnire norocoasă a literaturii cu cea de-a şaptea artă?
Toate întâlnirile unui personaj cu un mare actor sunt întâlniri norocoase. Un actor mare recreează personajul, reface (uneori rectifică) lumea lui. Mircea Veroiu a mai lucrat cu Leopoldina Bălănuţă şi nu-i rău să scriem că un mare actor poate să mobilizeze imaginarul unui creator. Mara, în varianta Leopoldina Bălănuţă, poate fi o lecţie de literatură şi, poate, o încercare de a explica o parte din scrisul slavician. Trebuie să deplasăm un pic întrebarea şi să ne întrebăm dacă întâlnirea lui Slavici cu Mircea Veroiu în filmul "Dincolo de pod" a fost o întâlnire norocoasă. Subliniind că există momente ale filmului în care există întâlniri (norocoase!) cu un mare regizor, cu mari actori, nu cred că putem vorbi, în filmul lui Veroiu, despre o întâlnire fericită cu opera lui Slavici. Cred că "Dincolo de pod" poate fi o provocare pentru regizorii de seamă ai noştri. Să mai încercăm, există şanse.
● Aţi imaginat, în mod fericit, prefaţa actualei apariţii BPT a romanului "Mara" drept un mic tratat de literatură comparată. Unele titluri de subcapitole sunt parafraze ale unor celebre romane ale lui Garcia Marquez şi Dostoievski, există pasaje în care faceţi referire la celălalt mare roman al lui Slavici, "Moara cu noroc", propuneţi diferite niveluri de lectură, ba chiar recomandaţi - least, but not last - romanul istoricilor literari de azi, dar şi sociologilor de mâine, drept subiect de dezbateri. De unde vine, în timp, forţa acestui roman, în toate componentele sale?
Vine din existenţa acestei opere pe care încă o ignorăm, deşi există cărţi semnate de D. Vatamaniuc şi Magdalena Popescu pe care le-am uitat, pe care ar trebui să le retipărim. Dezastrul, dacă e să începem o discuţie despre Slavici, este că, la 85 de ani de la moartea sa, n-am reuşit să-i tipărim o ediţie de opere complete. Domnul Vatamaniuc stă de ani întregi în sertar cu volumele 15, 16, 17 ale ediţiei Slavici. Aflu acum că o instituţie din Arad s-a îndurat şi dat bani pentru volumul al 15-lea. De care, probabil, vom afla la câţiva ani după apariţia ei. Şi pe care n-o va comenta nimeni, fiindcă specialiştii în Slavici s-au împuţinat, dacă nu au dispărut de tot.
O specializare în fenomenul Slavici, o bună lectură a acestui roman reclamă înţelegerea literaturilor sfârşitului de secol, ale Vienei agonice, o înţelegere a literaturilor crepusculare, dar şi a vitalităţii acelei Heimatliteratur germane din secolul al XIX-lea. Forţa acestui roman vine din ambiţia lui Slavici de a construi, după Memorandum, un roman, care ilustrând vatra (apare, nu-i aşa, în revista Vatra) să numească şi impasurile unei Familii. Şi, desigur, ale persoanei întâi. Fiindcă el, contemporanul lui Freud, se transcrie într-unul dintre personajele cărţii.
