Opera Margaretei Sterian se pierde în birocraţie

Margareta Sterian (1897-1992) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi artişti ai avangardei româneşti. Ea nu numai ca a pictat şi a avut un univers aparte în pictura românească, dar a şi scris şi tradus cărţi din literatura universală.

Despre ea s-a vorbit în ultimii ani mai mult decât despre alţi artişti, datorită pictorului Mircea Barzuca, legatarul ei testamentar, cel care, de douăzeci de ani încoace, încearcă să împlinească dorinţa artistei ca în urma ei să rămână o casă memorială sau un muzeu.

În tot acest timp, el a încercat să doneze opera acesteia statului român, pentru că statul se presupune a fi cel mai în măsură să o valorifice din punct de vedere cultural. Mircea Barzuca nu a cerut decât ca autorităţile din România să acorde un spaţiu pentru aceasta. Dar statul pare să facă ce ştie el mai bine, şi anume nimic.

Astăzi, mai bine de 200 de picturi şi 150 de lucrări de grafică ale Margaretei Sterian, alături de restul colecţiei ei, stau atent împachetate în apartamentul care i-a aparţinut, aşteptând cuminţi să fie dezvăluite publicului larg, în urma unui act de donaţie pe care statul pare că nu vrea să îl primească însă cu nici un chip. Barzuca a luat toate guvernele la rând, încă de acum 20 de ani, şi a trecut prin cabinetele tuturor miniştrilor Culturii aflaţi în funcţie în toată această perioadă. Prima idee a unui centru cultural Margareta Sterian s-a conturat în 1990, încă de când ministru al Culturii era Marin Sorescu, care a şi scris despre Margareta.

"Dar el era, săracul, cam neajutorat aşa, mi-a spus: «Dragă, am să vorbesc cu un parlamentar pentru dumneata»", îşi începe Mircea Barzuca povestea. La moartea Margaretei Sterian, în 1992, Ion Iliescu a trimis o coroană prin intermediul consilierului său de atunci, Victor Opaschi. "Lui Opaschi i-am propus pentru prima dată ideea mea concretă, pentru că am văzut că Ion Iliescu o cunoştea pe Margareta, el având şi un trecut cultural. Bineînţeles că Opaschi nu a făcut nimic in treaba asta", ne povesteşte pictorul. A trecut la următorii, adresându-se lui Emil Constantinescu. La sfârşitul mandatului, acesta i-a trimis doar o scrisoare, spunându-i cât de rău îi părea pentru că nu prea a avut timp să se ocupe de problema Margareta Sterian.

"În tot acest timp, Ion Caramitru (ministru al Culturii în perioada 1996-2000 - n.r.) mă întâlnea pe culoare, pe la Casa Scînteii, şi spunea: «N-am casă, n-am casă!»", adaugă pictorul. Venirea următorului guvern i-a dat însă speranţa că oficialii vor avea de data aceasta mai multă vreme şi pentru propunerea sa. Între timp, a luat legătura cu Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), în speranţa că va putea obţine o casă pentru proiectul său. Dar aici s-a lovit de ignoranţa şefilor şi birocraţia funcţionarilor: "M-am dus la şeful RA-APPS acum aproximativ zece ani. Şi, în timp ce aşteptam să mă primească, trece pe lângă mine o femeie care îi ducea mâncarea, pui cu orez, îmi aduc bine aminte. După ce mănâncă, îmi spune că nu mă poate primi". A fost primit însă de un funcţionar, care i-a sugerat să se orienteze către imobile ocupate de sediul PNL sau sedii ale SRI, astfel că nu se putea atinge de ele.

Pe vremea guvernului Tăriceanu a abandonat ideea casei şi a împărţit colecţia, astfel ca ea să poată fi donată muzeelor de artă din Bucureşti şi Timişoara. La sugestia funcţionarilor din Ministerul Culturii, Mircea Barzuca a cerut o rentă viageră, care să îi permită întreţinerea colecţiei Margareta Sterian. "În primul rând le-am spus că nu am nevoie de bani decât în momentul în care se fac actele de donaţie, adică peste trei ani de la demararea proiectului." Evaluarea colecţiei a durat doi ani şi apoi lucrurile au stagnat.

Astăzi, soarta colecţiei Margareta Sterian se plimbă între Ministerul Culturii şi Ministerul Finanţelor, care pasează problema de la unul la altul. Cu greu, Barzuca a obţinut conceperea unui proiect de hotărâre de guvern, care a fost respins de două ori. Apoi, deşi a sugerat că este dispus să renunţe până şi la ideea pensiei viagere, Ministerul Finanţelor i-a comunicat apariţia unui inconvenient legal. "Problema este, spun ei, că nu există în legea românească ideea de rentă viageră. Dar aşa ceva nu există. Ideea de rentă viageră este o construcţie juridică. De fapt, este o donaţie condiţionată, şi pentru asta sunt cel puţin cinci articole în Codul Civil, şi ei îmi spun mie că nu există temei juridic! Este absurd!", spune cu obidă artistul.

Absurd este şi faptul că donarea unui bun cultural către un stat ar trebui să fie primită cu braţele deschise dacă şi interesul ar fi suficient de mare. În România ni se demonstrează că problema apare atunci când vrei să te şi asiguri că operele de artă pe care le donezi sunt conservate în mod corespunzător, iar asta costă. "Eu am înţeles că această colecţie a ei trebuie donată statului, pentru că nu o voi lua cu mine în mormânt. Însă, dacă vă gândiţi să îmi sugeraţi vreo soluţie, să ştiţi că le-am încercat pe toate până acum", încheie Mircea Barzuca. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, la rândul nostru, când va înţelege şi statul român că patrimoniul naţional nu este "duşmanul poporului", ci poate una dintre ultimele şanse de a mai salva ceva în această ţară.