Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Printre apariţiile editoriale de excepţie ale anului trecut, trebuie să menţionăm şi volumul "Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea”, scris de Ştefan Lemny, publicat de Editura Polirom.
Istoria Cantemireştilor este, de fapt, istoria culturii şi societăţii primei părţi a secolului 18, a marilor curţi imperiale ale acelor vremuri. Urmându-i pe Dimitrie şi Antioh Cantemir, pătrundem tainele diplomaţiei şi geneza unor opere revelatoare pentru culturile română, rusă şi otomană.
Există şi o preocupare pentru "mica istorie”. Dincolo de tumultul intrigilor pentru tron, ţesute fie în ţară, fie departe, în exil, aflăm din scrierea lui Ştefan Lemny şi cum decurgea, de pildă, o zi de lucru din viaţa principelui. "Se scoală foarte devreme, la 5. Înainte de a se aşeza la masa de lucru, bea o cafea «trăgând din narghilea, după obiceiul turcesc». La miezul zilei, prânzeşte împreună cu familia, se odihneşte şi lucrează apoi până la 7 seara, oră la care se alătură din nou familiei. Cina se ia târziu în familia Cantemireştilor, cam pe la 10 seara, iar principele merge la culcare la miezul nopţii.” Câteva capitole se referă de altfel la operele domnitorului, care l-au nemurit: "Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, "Descrierea Moldovei”.
Şi mai captivantă este istoria moştenitorilor săi, dintre care s-a distins mezinul Antioh (1709-1744). Înrudiţi cu familii bogate ruseşti, precum Trubeţkoi şi Galiţin, Cantemireştii prin rădăcini în înalta societate ce gravita în jurul Romanovilor. Şi, dacă ar fi să dăm credit bârfelor vremii, Maria Cantemir, fiica lui Dimitrie, s-a aflat în graţiile ţarului Petru cel Mare.
Constantin, căsătorit cu Anastasia Galiţina, fiica unui ministru rus, preluase averea fostului domnitor Dimitrie. De la ilustrul său tată, Antioh moştenise însă ceva mai de preţ. Înclinat spre studierea filosofiei şi literaturii, s-a remarcat drept un strălucit scriitor, fiind considerat iniţiator al clasicismului şi întemeietor al genului satiric în literatura rusă.
S-a instruit la Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg, inaugurată în 1725. S-a afirmat rapid şi în viaţa politică, ca ambasador la Londra, la vârsta de 22 de ani. A trecut apoi Canalul Mânecii, pentru a reprezenta imperiul rus la Versailles. În ciuda aşteptărilor sale, la curtea Regelui francez a fost nefericit, după cum aflăm din corespondenţa sa personală. "Îi descrie şi surorii lui, pe 7 noiembrie 1940, nesfârşita goliciune a zilelor petrecute la Curtea Regelui, fără nici o altă ocupaţie înafara «jocului de cărţi»”, scrie Ştefan Lemny. "«M-am săturat până peste cap de jocul acesta», se revoltă el, «cu atât mai mult cu cât nu câştig niciodată». Trândăvia aceasta forţată îi inspiră o reflecţie mai curând amară: «Câte alte lucruri de felul acesta trebuie să facem împotriva voinţei noastre! Este şi cazul postului meu de ambasador, în ciuda aparenţelor şi a onorurilor»”. Din carte aflăm şi alte neajunsuri ale calităţii de ministru plenipotenţiar într-o ţară străină. De pildă, cum îl hărţuiau spionii şi agenţii Parisului, denumiţi în limbaj codificat "muşte”.
Autorul dublează permanent naraţiunea despre aspectele politice, cu cea privitoare la preocupările culturale şi viaţa intimă a "eroilor” săi. Prefaţator al volumului este istoricul francez Emmanuel Le Roy Ladurie, adept al "microistoriei”, fondator al mişcării "Nouvelle histoire” (Noua istorie).
În 2010, volumul a fost premiat de Jurnalul Naţional, în cadrul concursului "Cartea de istorie’’, la categoria Historia Magistra Vitae.
"Tatăl şi fiul şi-au transmis oarecum ştafeta în traversarea continentului: unul venind de la Istanbul la Moscova şi la Sankt Petersburg, celălalt continuând drumul din Rusia până la Londra şi la Paris. (...) Forţa şi singularitatea exemplului Cantemireştilor constau tocmai în aceea că tatăl şi fiul se întâlnesc în acelaşi demers intelectual ce vizează cunoaşterea reciprocă a societăţilor şi culturilor vremii lor”, Ştefan Lemny
Citește pe Antena3.ro
