Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Petru Popescu (născut în 1944 la Bucureşti) a lăsat literaturii române volume de o incontestabilă valoare. Este de formaţie lingvist, licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de limbi germanice. A intrat în literatură la 22 de ani, cunoscând un succes precoce, neegalat la acea vreme.
A debutat cu volumul de versuri "Zeu printre blocuri" (1966) căruia i-a urmat "Fire de jazz" (1969). A primit adeziunea rapidă şi entuziastă a publicului cititor, cărţile sale s-au bucurat şi de recunoaşterea criticii de specialitate, a fost bursier al Premiului Herder la Viena.
A publicat patru romane citadine în şase ani. A stârnit, fireşte, bârfe, controverse şi invidii în rândul confraţilor. "Spre deosebire de confraţii de generaţie, a căror origine socială şi culturală ţinea mai ales de tradiţia categoriilor neorăşeneşti, cel mult a periferiilor, Petru Popescu venea dintr-un Bucureşti axial, ticsit de amintiri culturale şi artistice, dominat de superbe tentative şi realizări. (...) în casa în care a crescut Petru Popescu, chipul lui Eugen Ionescu era o prezenţă familiară într-o fotografie cu dedicaţie.
Ieşit din acest mediu, Petru Popescu constituia o expresie de lux a talentelor şi a ambiţiilor culturale ale burgheziei bucureştene de altădată, geloasă pe propriul ei trecut, la care n-a voit să renunţe în ciuda prigonirilor şi represiunilor", scrie criticul literar Mihai Ungheanu în postfaţa volumului "Prins", reeditat în 1996 la Ed. Gramar.
Celebritatea spectaculoasă o trăieşte o dată cu apariţia romanelor "Prins", "Dulce ca mierea e glonţul patriei" şi "Sfârşitul bahic". Ultimul volum apărut în România, "Copiii Domnului" (1974), s-a tipărit în 100.000 de exemplare care s-au vândut rapid. Se răspândise zvonul că autorul nu se va mai întoarce în ţară. Zvonul era întemeiat.
În plină glorie, în 1974, decide să rămână în Occident, unde, ajutat de talentul său şi de stăpînirea perfectă a limbii engleze, şi-a consolidat o nouă carieră literară. A devenit în SUA un scriitor de succes şi un cineast apreciat. A absolvit "American Film Institute". Locuieşte în Beverly Hills, este căsătorit cu scenarista şi jurnalista Iris Friedman şi au împreună doi copii. Din cauza situaţiei politice de dinainte de 1990, Petru Popescu nu a putut fi prezent la înmormântarea tatălui său, Radu Popescu (cronicar dramatic, redactor-şef la revista Teatrul în perioada 1969-1973). A revenit în ţară după aproape douăzeci de ani, în 1992.
UN AUTOR CITADIN
Petru Popescu este, prin ceea ce a scris şi a publicat în România, un autor citadin, un scriitor care a iubit cu patimă Bucureştiul. Iată ce scrie în romanul "Prins": "Un oraş ca un vis, un oraş ca o sinucidere. Bucureştiul de câmpie te face uneori să crezi, numai când te uiţi la norii care-i dau târcoale, că dincolo de colţ e un ocean şi un port cu vapoare... (...) Cine vede Bucureştiul înţelege Europa, în taina ei, cine nu le înţelege pe amândouă, la ce s-a mai născut? În mijlocul câmpiei române, într-un loc fericit şi ales de providenţă, a căzut într-o noapte, un oraş".
Am regăsit şi acest citat, copiat într-un caiet datat 1988. Copiat cu cerneală, acum decolorată de timp... Atunci, numele Petru Popescu era şters din dicţionare, cărţile sale nu mai existau în librării sau biblioteci. Am avut norocul ca cineva să îmi împrumute volumul în copie xerox. Pe copertă nu scria nimic: nici autor, nici titlu. Mi-a fost împrumutat aşa, cu aer conspirativ şi trebuia să îl înapoiez peste câteva zile. Eram pe atunci elevă de liceu, citeam ce şi cum puteam, pe apucate, dar marcată de sentimentul care îmi fusese indus, că sunt privilegiată şi că am prilejul să citesc un document literar valoros.
M-am grăbit să copiez rânduri întregi din cartea cu pricina... Peste mulţi ani, în 2002, am avut o discuţie cu doamna Beatrice Comănescu, pe atunci director la TVR Cultural, despre cărţile lui Petru Popescu. Am crezut că a fost o discuţie întâmplătoare, fără urmări memorabile, dar, într-o zi a aceluiaşi an, domnia sa m-a chemat de urgenţă, la o discuţie. Am spintecat distanţa urgent într-un taxi, am urcat cu sufletul la gură până la etajul şapte, am bătut la uşa dincolo de care mi s-a spus: "Ţi-l prezint pe Petru Popescu. Ai prilejul să faci un documentar despre el". Mi s-a confirmat încă o dată că gândurile puternice au forţa de a se concretiza în timp în forme nebănuite. Încordarea mi-a fost dizolvată pe loc de firescul, modestia, dezinvoltura, optimismul contaminant care îl caracterizează pe Petru Popescu. L-am întrebat atunci cât se consideră scriitor român şi cât scriitor american. A răspuns că este 100% român şi 100% american. Şi că în toate ţările şi în toate limbile în care au fost traduse cărţile sale se ştie că Popescu este un nume românesc.
ROMANUL UNEI GENERAŢII CAPTIVE
Petru Popescu a fost prin romanul "Prins" un deschizător de drumuri pentru prozatorii care s-au afirmat ulterior, în anii optzeci. El a propus atunci, în plin comunism, un alt fel de a scrie roman, preocupat de realitatea cotidiană citadină. Ca şi autorul său, "Prins" este un roman care şochează prin sinceritate. Surprinde o stare de spirit, cea a tinerilor din anii '60-'70, cu energia lor clocotitoare, cu aspiraţii, căutări şi cu dezideratul puternic de a evada din clişeele culturale şi sociale impuse. Romanul se deschide precum cortina la teatru, descoperindu-ne un Bucureşti care se pregătea de petrecerea dintre ani: "Trec câteva zile de la Crăciunul luminat de brazi, şi reveionul cade pe Bucureşti ca o maladie. Sfârşitul anului se răspândeşte în oraş ca un gaz subtil, şi după el iar începutul, imediat, aşa cum un minut alb ar urma unui minut negru. De altfel, nici începutul, nici sfârşitul nu ne interesează cu adevărat, esenţialul rămâne febra aceasta, care aprinde obrajii şi ochii. Pisica se hotărâse să nu uite pe nimeni din prietenii de altădată şi e de mirare cum îi redescoperise aproape pe toţi, ascunşi în agende cu numere de telefon vechi."
Petru Popescu reuşeşte să-şi contamineze personajele cu intensitatea şi febrilitatea trăirilor sale. Dincolo de dragostea de viaţă şi energia specifice vârstei, generaţia lui Petru Popescu era "prinsă", "captivă" unui regim autoritar care zguduia temeliile societăţii. Personajul principal al cărţii nu are nume, el este "inginerul", cel care află că suferă de o boală incurabilă. Aflat în proximitatea morţii, se adresează unor potenţiali cunoscători ai fenomenului: un preot, un filozof , un artist...
Sprijinul moral al acestora se dovedeşte a fi ineficient. Nici iubirea sa exaltată pentru Corina nu îi amelioreză singurătatea. Cu toate acestea, este hotărât să retrăiască pentru ultima dată, să se bucure de splendorile vieţii. Frumuseţea oraşului, viaţa de noapte, petreceri exuberante, cafenele, terase, săli de spectacol, prietenia cu devotatul Bibi, toate sunt văzute prin lentila afectivă a celui care urma să dispară definitiv. "Era convins că, dacă s-ar fi sculat să dea din mâini şi să răcnească, moartea s-ar fi îndepărtat. (...) Sufleteşte nu îl apăsa nimic. Mai nimic. Amintirile vagi. Corina, iubirea, durerea, amintirea, mântuirea. Şi oraşul ăsta. Frumuseţea asta de oraş, viaţa şi moartea asta de oraş, boala de care suferise el de când se născuse între case şi străzi, Bucureştiul lui, prea frumos ca să i se mai vadă frumuseţea, prea dulce ca să i se mai cunoască gustul."
Inginerul se stinge cu gândul, cu speranţa că poate în pântecele Corinei este deja copilul lor. Aşa interpretează ultimele ei cuvinte, "te voi revedea" scrise într-un bilet. "Poate că mi se va naşte un copil. Pot interpreta astfel sensul frazei «Te voi revedea». Mă va revedea în ceva, obiect sau fiinţă. În ce m-aş putea oglindi mai bine decât într-un copil al meu?" "Prins" este un roman al revoltei care transmite ameninţarea morţii lente, transfigurată literar prin boala care îl răpune pe protagonist. Cancerul, ca boală a socieţăţii. Romanul, şi recitit în zilele noastre, are prospeţime şi expresivitate. Este o carte vie despre dragoste şi moarte.
UN AUTOR CARE IUBEŞTE ROMĂNIA
Între anii 1992 şi 1995, Petru Popescu face în SUA un lobby pentru România, în urma căruia este aspru criticat de intelectualii români aflaţi în opoziţie, care au văzut în gestul său o susţinere făţişă a regimului Iliescu. Petru Popescu răspunde într-un interviu realizat anul trecut: "Practic, afară de chestiuni concrete cum era recâştigarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, job-ul meu era să vorbesc România de bine, 24/7 cum se zice în engleză - douzeci şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Şi România avea nevoie să fie vorbită de bine; bizar, excesele dictaturii erau atribuite caracterologic Românilor - deci trebuia să lupte cineva cu analfabetismul politic american, în congres, în presă, la Hollywood chiar. (...) Dar, la obiect: Mă simt curat la suflet că am făcut-o? Absolut. Aş fi ajutat şi un alt preşedinte? Desigur, dacă era ales şi dacă mi-o cerea. (...) Pentru cei care m-au criticat cel mai mult: dragii mei confraţi intelectuali, vă stimez mult şi sincer, şi e timpul să mă iertaţi. Putem face multe lucruri bune împreună, şi în România, şi în SUA."
În anii '70 s-a zvonit că Petru Popescu ar fi urmat să devină ginerele soţilor Ceauşescu prin căsătoria cu fiica lor, Zoia. Zvonul nu s-a confirmat, dar Petru Popescu s-a hotărât să scrie acea poveste aşa cum a trăit-o. Totul este închis între coperţile unui roman intitulat "Supleantul", care va apărea în toamna acestui an la Ed. Curtea Veche. Acum ni s-a dăruit o carte foarte frumoasă, romanul "Prins", prin a cărui lectură poate fi (re)descoperit un autor valoros care iubeşte România.
Citește pe Antena3.ro
