Teatrul Naţional din Bucureşti a adus la rampă spectacolul “Un duel”, dramatizare după cea mai mare nuvelă a lui Cehov, “Duelul”, realizată de Alexandru Dabija, care semnează şi regia. Premiera a avut loc marţi, la Sala Atelier.
Să-l montezi pe Cehov e un mare risc, deşi textele autorului rus au fost abordate pe scenele româneşti, de-a lungul anilor, destul de mult. Cred că Alexandru Dabija – acest important regizor, chiar dacă ştie să “citească” şi spaţiile albe din opera cehoviană, a riscat, alegând un text ca “Duelul”, nuvela cea mai mare a scriitorului şi care poate “oferi” cheia către înţelegerea întregii sale opere, potrivit cercetărilor. A riscat, aşa cum riscă întotdeuna adevăraţii creatori atunci când se hotărăsc să regizeze un text de Cehov, rusul care a lăsat o operă mare. Dar riscul e mai degrabă un gest nobil.
Lumea lui Cehov
Sunt un grup de personaje atât de diferite. Alexandru Dabija le-a citit, aşa cum sunt ele redate, în timp şi spaţiu. Le-a descifrat scenic tot atât de simplu precum le-a construit Cehov. Par simple şi totodată foarte complicate aceste personaje. Aşa cum spunea regizorul Yuri Kordonski, cel care a montat longevivul spectacol “Unchiul Vanea”, de la Teatrul Bulandra, sintagma atât de des invocată “atmosfera cehoviană” te poate induce în eroare foarte uşor. Lumea lui Cehov e formată dintr-un amestec de intelectuali şi pestriţată cu oameni “de jos”. Întâlnim şi aici acea smiorcăială cehoviană, lamentarea în gura mare caracteristice multor personaje din opera sa.Oamenii se plâng de viaţă, se plâng că nu sunt înţeleşi, că nu sunt iubiţi. Căutând adevărul, fac doi paşi înainte şi unul înapoi. Acestea sunt lucruri cunoscute, dar trebuie să le pui iscusit în scenă, ca să convingi. Alexandru Dabija destramă imaginara “atmosferă cehoviană” şi prezintă, prin trucurile folosite de Cehov proprii romanului psihologic rusesc, ideile despre fiecare personaj. Fie că este vorba despre un cuplu – relaţia dintre bărbat şi femeie, fie că este vorba despre un grup de oameni plasaţi într-un spaţiu în care unii se plictisesc, iar alţii iau viaţa aşa cum este. Fiecare însă caută o salvare. şi iarăşi trucul lui Cehov: salvarea trebuie s-o cauţi în tine. Regizorul îndreaptă iscusit personajele, atât de încercate, spre acel final în care noi vedem salvarea, căutată în sine. Este exact Cehov, foarte bine înţeles aici de Alexandru Dabija, care ne-a scăpat pe noi, spectatorii, de atmosfera zisă cehoviană, ca să nu ne smiorcăim după reprezentaţie, obligându-i să facă acest lucru, destul de convingător, pe actori.
Duelul, ca pretext
Evenimentul spectacolului este duelul. S-au ţesut intrigi până s-a ajuns la el. La duel se ajunge ca o urmare a disperării, dar şi a demnităţii, trufiei, aroganţei, onoarei. Are loc de obicei între două persoane aici între un filolog şi un zoolog. E ca o rutină. S-au ţesut intrigi şi s-a ajuns la duel.Astfel marile teme cehoviene, cuprinse în “Un duel”, sunt aduse în contemporaneitate cu mijloacele specifice artei actorului. Interpreţii au putut fi, în mare, modelaţi, pentru “analizarea unui fel de deteriorare a relaţiilor umane”. Toţi diferiţi, cu partituri dificile tocmai prin simplitatea textului: Vlad Ivanov, Ana Ciontea (care a revenit astfel cu brio pe scena din România după mai bine de 10 ani cât a jucat în Franţa), Răzvan Oprea, Gavril Pătru, Marius Rizea, Diana Dumbravă, Dan Tudor, dar şi Mihai Calotă, Dragoş Ionescu, Ioan Andrei-Ionescu şi Axel Moustache.
Scenografia simplă, dar sugestivă (Liliana Cenean), ne ţine pe perioada spectacolului pe un ţărm, acolo unde are loc acţiunea – într-o mică localitate din Caucaz. Este o jumătate de lotcă pusă pe vertical. Un capăt de lume, unde nu se întâmplă nimic, dar cu o lume atât de răvăşită, orânduită după canoanele lăsate de Dumnezeu.
Dabija, cu primul spectacol la TNB
Este primul spectacol al lui Alexandru Dabija la Teatrul Naţional din Bucureşti. Deşi a debutat pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, în 1976, nu a montat niciodată la TNB. Pentru primul său spectacol pe scena profesionistă, de la Piatra Neamţ, “Răfuiala” de Philip Massinger, a obţinut premiul pentru cel mai bun regizor al anului. Se întâmpla după absolvirea facultăţii. A fost de bun augur. A montat aici apoi Shakespeare şi Caragiale, la Iaşi făcând senzaţie cu “Chiriţa” de Vasile Alecsandri. Din 1991 este regizor al Teatrului Odeon din Bucureşti şi director al teatrului între 1991-1994 şi 1996-2002. Are, în momentul de faţă, mai mult de 10 spectacole în repertoriul unor teatre din Bucureşti, dar şi din Sibiu, Braşov, Piatra Neamţ, Ploieşti. Creaţia sa a fost răsplătită cu multe premii. “Pentru mine important este lucrul cu actorul. Pentru asta sunt cunoscut, pentru asta mi s-a dus buhul. Şi atunci, foarte importantă este distribuţia, foarte importantă pentru adecvarea actorului la rol. Şi după aceea, importantă este chimia aceea specială care se întâmplă între actor şi regizor şi care este, poate, cea mai spectaculoasă parte ascunsă a unui spectacol. Ceva din seducţia asta reciprocă pe care noi o exersăm, zilnic, timp de o lună şi jumătate-două (îmi doresc) să treacă după aia în spectacol, între actor şi public”, spune Alexandru Dabija.Citește pe Antena3.ro