Reprosul cu adresa inspre sus

Cea mai frumoasa declaratie de iubire pentru Dumnezeu a facut-o Borges dupa ce a orbit: "Nimeni sa nu reduca la reprosuri aceasta demonstratie de maiestrie a Domnului, care, cu magnifica ironie, mi-a dat in acelasi timp cartile si noaptea". Nu cred ca ma-nsel daca spun ca toti am cazut in tentatia reprosului cu adresa directa inspre Sus. Tentatia de a te duce la El sa-L iei de guler si sa-L intrebi "de ce, ma, de ce tocmai eu, de ce dai, ma, in mine, ce Ti-am facut eu?". Parca-ti vine sa-L iei si sa-L scuturi putin ca sa-I arati cine-i seful. Sa-L pui la punct. Sa-I tragi una.

Ne e groaza de suferinta pentru ca nu putem intelege. Si nu putem intelege din cauza vanitatii. Ma rog, ca sa termin cu filosofiile de doi lei, am sa incerc sa ma scot dand un alt citat, dintr-un avva mentionat in Pateric, avva Iacob: "Cand esti laudat, trebuie sa-ti amintesti pacatele si sa te gandesti ca nu esti vrednic de laudele aduse".

M-am intrebat de ce ne plac atat de mult laudele si de ce repudiem ab initio orice jignire, iar raspunsul mi-a venit sub forma unui singur cuvant: vanitatea. Din vanitate ne plac laudele, din vanitate nu ne plac jignirile, din vanitate vrem sa fim placuti de cat mai multi oameni, daca s-ar putea de toti, ar fi o chestie supermarfa. Putini dintre noi au invatat lectia modestiei sau, mai bine zis, putini dintre noi au inclinatia de a o face.

De ce Borges, orb, a inteles ca reprosul cu adresa inspre Sus e doar manifestarea abjecta a vanitatii umane? Pentru ca Borges a fost elev silitor si s-a pus pe invatat lectia modestiei. Modestia care te deschide. Modestia care te construieste. Smerenia care te inalta. Nu sunt si nu pot fi de acord vreodata cu cineva care afirma ca, pentru omul modern, modestia e o stupiditate.

Lectia iubirii nu se invata decat prin modestie. In "Conditia umana", Malraux transeaza chestia asta intr-un dialog fabulos dintre Ferral si Val...rie: "De ce, oare, inteligenta feminina se indreapta spre alte domenii decat cel care-i revine de drept?", intreaba el. "Care este domeniul care-i revine de drept, dragule?" "Evident, farmecul si capacitatea de a intelege." "Ceea ce barbatii numesc astfel inseamna de fapt o supunere spirituala. Voi nu va dati seama ca o femeie e inteligenta decat atunci cand e de acord cu ceea ce spuneti... Va produce o senzatie de relaxare, nu-i asa?" "A se da, pentru o femeie, a poseda pentru un barbat, sunt cele doua si singurele modalitati pe care le au oamenii pentru a intelege cate ceva..." Ea: "Nu socoti, dragule, ca femeile nu se dau niciodata sau mai niciodata si ca barbatii nu poseda de fapt nimic? «Eu cred ca o posed si ca atare ea este posedata...» Nu zau? Ce tin sa-ti spun suna cam rautacios, dar nu crezi ca toata povestea asta ar putea fi rezumata prin istorioara dopului care se crede mult mai important decat damigeana?".
Ii multumesc lui Malraux ca exista.