S-a întâmplat la Edinburgh

Aseară, când m-am întors acasă după cea de-a doua reprezentaţie cu "Faust", ştiam exact ce aş vrea să ştie cei care iubesc sau nu acest spectacol. Ştiam ce aş vrea să le transmit celor care s-au gândit zilele acestea la acest eseu teatral atât de tulburător, de viu şi de asumat de artişti şi ştiu cu adevărat ce înseamnă să te numeri printre aleşii lui Jonathan Mills, directorul festivalului ajuns la cea de-a şaizeci şi treia ediţie.

Tradiţie, nu glumă!... Vâlva teribilă care însoţeşte prezenţa lui Purcărete, a echipei sale de creatori, a Teatrului Radu Stanca din Sibiu la unul dintre cele mai importante festivaluri din lume este una de proporţii. Discuţiile pe care le-am avut cu spectatori de toate vârstele şi de toate pregătirile, emoţia care le dubla starea de după impactul cu gândul unui mare artist ca Silviu Purcărete m-au făcut să cad pe gânduri.

Relaţia cu diavolul nu este, aici, deloc una superficială. Deşi nu se vorbeşte întruna despre divinitate şi satana, ca la noi, problemele umane profunde ocupă, încă, un loc important în dialogul fiecăruia cu sinele. Acum, când scriu, sunt uşor încărcată de rapiditatea cu care un cotidian din ţară a relatat fragmente doar dintr-o singură cronică - deja ziarele de aici sunt pline de reacţii, aşa cum se întâmplă de ceva vreme, cu mult înainte ca trupa să sosească - şi aceea aproape singura nefavorabilă.

Accesul la informaţie este liber, eu pot să spun bazaconii că oricine din ţară poate verifica apăsând pe câteva dintre tastele computerului. M-am întrebat, a câta oară, de ce această sete teribilă de a transmite mai degrabă vorbe despre partea goală a paharului, în general şi nu doar acum? De ce cred unii ziarişti că răul atrage mai mult şi face vânzare mai mare, de ce practica ruperii din context este mai tentantă, de ce goana disperată după comentarii întunecate alungă paşi importanţi din deontologia profesiunii de ziarist?

În fine, s-ar putea ca textul unui om de meserie aflat la faţa locului să fie mai puţin spectaculos, mai puţin credibil pentru simplul motiv că este martor şi că spune adevărul conturat din multe perspective, complexe, simple şi complicate, în acelaşi timp. Oricum, cei câţiva care suntem invitaţi aici, colegi de la radio, televiziune sau critici de specialitate, avem toate şansele să părem un cor de lăudători constituiţi ad-hoc.

Încă ceva. Deşi toate marile ziare au scris deja aproape în exclusivitate elogios - şi mă refer la The Guardian, la Herald Tribune, la The Independent - analizele acelea serioase, cronicile care să intre în substanţa unei construcţii de o asemenea amploare spirituală parcă nu se mai practică. Sigur că există o diferenţă semnificativă între felul în care se scrie într-un cotidian şi acela în care se comentează pentru o revistă sau o publicaţie de specialitate. Totuşi, uneori simţi nevoia de câteva fraze în plus în care să descoperi şi vocea autorului textului respectiv, cultura sa, sensibilitatea sa şi nu doar idei puse în circulaţie la o conferinţă de presă, de pildă.

OVAŢII
Acum nouăspezece ani, descinderea aici, la Festivalul de la Edinburgh în secţiunea oficială cu spectacolul "Ubu rex cu scene din Macbeth", pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Craiova, a fost ceva care ţinea încă de zona de vis din mintea şi sufletul oricărui creator. A rămas, şi după atât timp, reperul acelei ediţii. Aşa cum nu am nici cea mai mică îndoială că se va petrece acum cu "Faust".

În oraşul vechi, într-un magazin de pălării, vânzătoarea mi-a văzut ecusonul şi m-a ţinut de mână ca să-mi vorbească, fantastic, despre neliniştea metafizică pe care i-a provocat-o această punere în scenă. Este un om care merge frecvent la teatru, are limbaj format şi o sensibilitate în a surprinde detaliile. Iar acest spectacol abundă în mii de imagini, de sugestii, de obiecte încărcate de sens. Lumea care vine seară de seară la Lowland Hall, cu navete speciale puse la dispoziţie de festival, participă la viziunea asupra păcatului, a ispitei, a formelor pe care macabrul îl poate îmbrăca, la întruchiparea unui Mefistofelis hermafrodit, ciudat, încrâncenat în lupta pentru sufletul profesorului.

Este o aventură pe care nici un spectator nu pare că şi-o refuză. Deşi povestea cu aplaudatul masiv aici nu este o practică obişnuită, în cele două seri de până acum au fost ovaţii. Minute şi minute în şir. Un entuziasm al publicului destul de rar întâlnit. Am văzut spectatori cum coboară şi se plimbă, după terminarea zbuciumului artistic, prin decorul lui Helmut Sturmer. Cum pipăie lemnul, cum încearcă să urce pe scenă, dar se tem. "Este locul acestor mari artişti, nu-l putem păta", mi-a spus o doamnă simpatică, arhitect de meserie.




Unii spectatori dau năvală la cabine, scenografii Lia Manţoc şi Helmut Sturmer, compozitorul Vasile Şirli dau autografe, Ofelia Popii este asaltată.

M-am uitat la Constantin Chiriac. Din 2007, de când a fost realizat "Faust" în cadrul programului "Sibiu - Capitală culturală europeană" şi până acum, drumul nu a fost deloc simplu. Mereu au fost obstacole, nevoie de bani, de aranjat hala de la Simerom, apoi aceasta de aici, o muncă epuizantă care i-ar fi făcut pe cei mai mulţi să renunţe. Definitiv.

Este destul de greu de redat atmosfera de la montarea decorului într-un spaţiu mult mai mare, mai lat şi mai înalt decât la Sibiu, profesionalismul şi calmul echipelor de români şi de scoţieni, atmosfera de mare disciplină şi rigoare din timpul repetiţiilor, atenţia la orice amănunt sau schimbare efectuate de Purcărete, un respect imens faţă de şansă, poate unică, de a se afla la unul dintre cele mai mari festivaluri din lume. Fotografiile uriaşe ale Mihaelei Marin deschid şi închid spectacolul. Privindu-le la început ca pe un fel de prolog, te incită.

La sfârşit, iei cu tine ultimele imagini, expresii, senzaţii. Peste 500 de spectatori vin, seară de seară, la Lowland Hall, departe de oraş. Zeci se pun pe liste de aşteptare. Discursul primarului Edinburgh-ului, al ministrului Culturii din Scoţia, al lui Jonathan Mills, directorul festivalului, recepţia oferită după prima seară m-au făcut să mă simt bine. Să mă simt un om normal. Care poate să savureze reverenţa făcută în faţa nu doar a teatrului, a artiştilor români, ci în faţa culturii şi a spiritualităţii noastre.

Modestia lui Silviu Purcărete mă emoţionează mereu şi mereu, ca prima oară când ne-am cunoscut, acum douăzeci de ani. Ca atunci, la Festivalul de la Avignon, când "Danaidele" s-au lipit de sufletul spectatorilor, ca atunci, la Stockholm, când Radu Penciulescu plângea văzând ce face Ştefan Iordache în "Titus Andronicus", una dintre cele mai mari puneri în scenă cu această piesă. Un singur lucru cred că a fost neglijat din această industrie uriaşă care a făcut posibilă aducerea lui "Faust" la Edinburgh, într-o hală special amenajată, cu implicări masive de forţe de toate felurile.

Este vorba despre traducerea în engleză a variantei scenice pline de poezie, de modernitate a limbii, versiune ce îi aparţine regizorului. Pe monitoarele unde se afişează titrarea se poate citi o traducere învechită, monotonă, fără ritmul poetic şi dinamic al limbii folosite de Purcărete. Mi se pare o pierdere pentru spectatori accesul la nuanţele acestei adaptări făcute cu minuţie de regizor.

PELERINAJ SPIRITUAL
Pentru mine, o stare care mă urmăreşte. Ca ploaia şi vântul de aici. În 2007, deschideam ediţia Festivalului Naţional de Teatru, ultima sub conducerea mea, la Sibiu. Cu "Faust". Tot atunci l-am invitat, şi a venit pentru prima oară în România, pe Jonathan Mills. Am pus la dispoziţie autocare pentru publicul normal, nu doar cel format din specialişti, public care dorea să vadă această montare care nu se naşte mereu, ca spuma mării.

Când văd navetele venind la Lowland Hall, îmi aduc aminte de toţi cei care au mers atunci, şi după aceea, la Sibiu, la acest mare eveniment teatral ca într-un pelerinaj spiritual. Şi sunt sigură că lucrurile nu se vor opri aici. Asta dacă ar fi să iau în considerare întâlnirile şi proiectele pe care Constantin Chiriac le discută cu marii directori de festivaluri veniţi să vadă acest "Faust".