SĂ NE CUNOAŞTEM SCRIITORII/Gabriel Liiceanu:Idee şi emoţie

Gabriel Liiceanu s-a schimbat de-a lungul timpului: dintr-un specialist în filozofie a devenit un filozof de serviciu, cu program non-stop.

Ori de câte ori societatea românească are nevoie de răspunsuri urgente la întrebări de genul: cum să trăim?, ce să facem cu trecutul nostru?, în ce valori să credem?, de ce să luăm ca model civilizaţia occidentală?, cum anume să ne concepem viitorul?, filozoful apare la televizor şi oferă posibile soluţii.
Pregătirea filosofică serioasă, dramatismul ideilor, vocea de o muzicalitate gravă – totul îl face demn de încredere. Mai este vorba, apoi, şi de o sinceritate severă, neîndurătoare, asemănătoare uneori cu o autoflagelare în public, care este însă, în realitate, o sinceritate elaborată, confecţionată astfel încât să nu prejudicieze cu adevărat imaginea vorbitorului.
Scrisul lui Gabriel Liiceanu, într-o ţară a frivolităţii sclipitoare, se remarcă înainte de toate prin gravitate. Filozoful nu poate fi frivol. Când se angajează într-o discuţie, indiferent de subiect, o face cu toată seriozitatea şi ridicându-se la o mare altitudine intelectuală.
Gabriel Liiceanu îşi pune de fiecare dată în funcţiune – chiar şi când scrie despre gunoaiele Bucureştiului sau despre activistul de partid de altădată – întreaga maşinărie a minţii. Judecă orice subiect dintr-o perspectivă filosofică. Pe unde trece el cu gândirea, rămâne nu o cărare, ci un drum pavat. Numai Eminescu – aşa cum îl ştim din publicistică – îi mai uimea (şi speria) pe cititori printr-o asemenea anvergură, nereglabilă, a inteligenţei.
Comparaţia cu Eminescu este bună şi pentru a defini talentul literar al lui Gabriel Liiceanu. Ca şi publicistul de la Timpul, Gabriel Liiceanu are un mod elaborat, greoi şi foarte expresiv de a folosi cuvintele. El nu scoate frazele dintr-o pălărie de scamator, ci dintr-un presupus haos lingvistic. Efortul de exprimare este atât de mare, încât creează o impresie de eroism al comunicării şi impresionează prin el însuşi, chiar indiferent de mesaj.
Gabriel Liiceanu a descoperit relativ târziu că literatura are mai multă putere de seducţie decât filozofia. Uşa interzisă, 2002 şi chiar cea mai recentă carte a sa, Scrisori către fiul meu, 2008 îl situează nu în descendenţa lui Heidegger (pe care l-a tradus, de altfel, cu admirabilă competenţă), ci în  aceea a lui Schopenhauer şi Marcuse, în ceea ce priveşte mijloacele de exprimare folosite. Sunt mijloacele de exprimare ale unui scriitor preocupat de emoţionarea şi cucerirea cititorului. Ideile filosofice se demodează, emoţia estetică – nu.
Nu întâmplător cărţile-confesiuni ale lui Gabriel Liiceanu au un remarcabil succes la critica literară şi la public.

C.V.
Gabriel Liiceanu (n. la 23 mai 1942 la Râmnicu-Vâlcea, absolvent al Facultăţii de Filozofie) s-a format, alături de Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă, sub îndrumarea lui Constantin Noica. A publicat studii şi eseuri filozofice, în volumele Tragicul. O fenomenologie a limitei şi a depăşirii, 1975, Încercare în politropia omului şi a culturii, 1981, Apel către lichele, 1992, Cearta cu filozofia, 1992, Declaraţie de iubire, 2002 etc., Însemnări de jurnal, În Jurnalul de la Păltiniş 1983, Uşa interzisă, 2002 etc. În 1990 a înfiinţat Ed. Humanitas, care, sub conducerea sa, s-a impus ca o instituţie de mare prestigiu.

"După cină, urcăm la cămăruţa lui Noica să facem focul. Eu eşuez, spre satisfacţia lui, care preia totul şi desfăşoară cu voluptate lecţia despre aprinderea «focului-stăpânului». Are pe el paltonul şi căciula, patul pe care stă e în faţa sobei la un pas distanţă şi, aplecându-se, gura sobei îi cade sub mână. Construieşte o stivă cubică, cu un grătar de surcele de brad şi, în timp ce o face, explică fiecare gest, ca şi cum ne-am afla în faţa unei demonstraţii esenţiale, din care nu trebuie pierdut nimic pentru a avea cheia reuşitei finale. Surâdem toţi, şi el surâde vorbind, şi aprinde hârtie după hârtie strecurând-o sub stivă şi agitând-o necontenit pentru «a enerva» focul. E un joc straniu, în care simţi că încearcă – ca în tot ce face – mântuirea unui gest de proza profanului şi a nesemnificativului"...
Rubrică realizată cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România