"Ştiam că acest rai se afla undeva, în spatele nostru...”

"Întoarcerea din rai”, un roman despre o generaţie care îşi priveşte destinul în ochi

Mircea Eliade a scris primele capitole din romanul ce avea să se intituleze "Întoarcerea din rai", spre sfârşitul aventuroasei sale călătorii de studii în India, petrecută între anii 1928-1931. Era în iunie 1931, iar autorul se afla la Calcutta atunci când a redactat primele capitole din romanul numit iniţial "Victorii", iar mai târziu, "Petru şi Pavel". S-a întors în România şi a cunoscut un succes răsunător publicând povestea halucinantă a iubirii imposibile dintre o femeie din India şi un bărbat din Europa, închisă între copertele romanului "Maitreyi". În acelaşi an, 1933, a revenit asupra manuscrisului început la Calcutta. Cartea a fost intitulată definitiv, "Întoarcerea din rai" şi a apărut în ianuarie, 1934.

Este un roman cu şi despre generaţia frământată, chinuită de prezent şi de ea însăşi, din Bucureştiul anilor 1932-1933. "În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticăloşi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. (...) Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.", explică şi  sintetizează splendid, Ioana Pârvulescu. ("Întoarcere în Bucureştiul interbelic", Ed. Humanitas, 2003).

Personajul principal al romanului este un bărbat tânăr fermecător, atletic, cuceritor prin vocaţie. Se numeşte Pavel Anicet şi este deopotrivă cultivat, inteligent, talentat, având toate şansele să se impună în spaţiul cultural românesc. Alături de Pavel, ceilalţi protagonişti, David, Emilian, Eleazar îşi trăiesc acut experienţele, iubiri pătimaşe, dar şi lipsa de ideal, sălbăticia şi voluptatea amorului fizic, precum şi singurătatea, realitatea necruţătoare traversată din când în când de evadări bahice. Eroii romanului sunt oameni cu preocupări intelectuale, care caută febril rostul, sensul, substanţa existenţei lor. Cel mai des se regăsesc trişti, deznădăjduiţi, disperaţi.  Este vorba despre o generaţie care îşi priveşte destinul în ochi, într-o sfâşietoare căutare de sine. Dar iată ce spune însuşi Mircea Eliade, în "Memoriile" sale: "«Întoarcerea din rai» însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor şi optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai României Mari. Împreună cu o parte a generaţiei mele, trăisem adolescenţa şi prima tinereţe, în această atmosferă şi euforie, încredere şi tembelism. Ştiam acum că acest Rai se afla undeva în spatele nostru. Îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem, că, de fapt, fusesem prima şi singura generaţie care se putuse bucura de Raiul instalat în 1919-1920. Evident, Paradisul acesta era de ordin spiritual: era pur şi simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom paradisiac manifest în viaţa socială, economică sau politică". ("Memorii", vol.I, editura Humanitas, 1991)

Revenind la personajul central al romanului, seducătorul Pavel Anicet, bărbat frumos şi puternic, iubea (pentru că putea?) în aceeaşi perioadă de timp, sincer, egal şi imparţial, două femei. Incapabil să aleagă între cele două, Una şi Ghighi: "Avea ceasuri şi nopţi întregi de libertate, era atunci singur şi putea face orice; dar singurătatea aceea adesea îl deprima, îl chinuia cu golurile ei, era o libertate de care nu-şi dădea seama, pe care nu o putea preţui. Adevărata libertate i se părea să rămâie singur, fără nici o prezenţă în jurul lui, să nu mai simtă dragostea, să nu mai simtă nici o mână întinsă spre el, nici o răsuflare nutrită din răsuflarea lui." Tânjind către singurătatea absolută, Pavel recurge la o soluţie tragică şi ireversibilă, sinuciderea. Consideră că acest gest este forma supremă de libertate. Este vorba, de fapt, despre sinuciderea întregii sale generaţii. Convulsiile sociale şi politice îi marchează adânc, mai cu seamă pe tinerii intelectuali. Simt în jurul, dar şi în interiorul lor, ameninţare, nesiguranţă, haos. "Îşi aduce aminte furia care l-a cuprins, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi. În acele zile din martie 1932, a spart mai multe geamuri şi a zvârlit mai multe pietre în gardişti decât oricare dintre tovarăşii anonimi care îl înconjurau. (...) Îi era complet indiferent cine face revoluţia: comuniştii, socialiştii sau naţionaliştii. Ceea ce îl interesează este gestul revoltei, curajul de a ieşi în stradă şi a lovi, a ucide... Locotenentul care loveşte cu cizma... Jandarmii care calcă lumea în picioare..."

În "Memoriile" sale, Mircea Eliade oferă amănunte despre faptul că, în timp ce scria "Întoarcerea din rai", el însuşi, asemeni lui Pavel Anicet, iubea două femei, fiindu-i foarte greu să se hotărască asupra uneia dintre ele. Subiectul iubirii duble, duale, apare de asemenea, în "Noaptea de sânziene". Ştefan, personajul cu care autorul se identifica, le iubea deopotrivă, cu intensitate şi disperare egale, pe Ioana şi pe Ileana.

Ioan Petru Culianu a scris despre Mircea Eliade că manifesta o intensă şi egală iradiere de iubire, către toţi cei ce se apropiau de domnia sa. "E ipostaza lui de sfânt: să ofere fiecăruia, fără discriminare, toată dragostea sa. Ipostază tardivă, ce a început printr-un exerciţiu despre care mărturisesc mai multe romane de-ale sale: acela de a iubi două femei deodată, cu aceeaşi iubire imparţială şi infracţionabilă. (...) Iradierea universală a iubirii nu se poate obţine decât începând cu cel mai puţin complicat caz: încercarea de a iubi două fiinţe diferite cu toată dragostea, pentru a ajunge mai târziu, la întreaga umanitate" (Ioan Petru Culianu, "Mircea Eliade", Editura Nemira, 1995)

"Întoarcerea din rai" este o carte însufleţită, vibrează odată cu personajele sale, celebrând jocul vieţii şi al morţii, cu voluptate, cu pasiune, cu durere. Marele savant, prestigiosul istoric al religiilor a trăit, a iubit, a înţeles realitatea palpabilă şi ce se află dincolo de aceasta, cu o acuitate şi o forţă care transcend timpul. Discipolul său, Ioan Petru Culianu era de părere că: "Pentru români, Mircea Eliade se confundă cu Zalmoxis: a dispărut din orizontul lor şi totuşi le dă semne."