Suicid în parcul Cişmigiu

Paşii mei se pierde pe aleile parcului. Eu dau cu picioru-n frunze. Oamenii trece pe lângă mine. Eu sunt tristă. Mă aia o nostalgie şi d-aia. Doi porumbei. Da, e anotimpul lor, al porumbeilor. Bătrânul parc... ăăă... deci bătrânul parc este. Un sentiment tâmpit de superioritate mă face să simt că-mi cresc aripi. "Am visat că zbor/ E-atât de uşor". Fată, ce nebună şi superioară sunt!

M-am dus la Lazăr pentru că citisem cartea asta şi mi-am jurat în gând să. Ca s-ajungi la Lazăr trebuie să iei autobuzul sau troleibuzul sau maxi-taxi sau dacă vrei să mai schimbi, chiar şi metroul o staţie. Dohhh. Tocmai am comis o informaţie esenţială, pentru care ţin să mă felicit. Zic. La Lazăr s-a schimbat. Au schimbat băncile şi toaletele. Deci adică tot. Era la parter o toaletă pe care scria "Fuck you" cu creta. Fată, ce demenţial. Din amfiteatru s-a mai păstrat ce s-a mai păstrat.

JOBEN
La fel ca şi profesorul de pe coperta cărţii, pe care l-am prins şi io da' io nu l-am avut (l-au avut alţii, de la alte litere)... deci am uitat ce am vrut să zic... a!... la fel ca şi domnul profesor Băjenaru, sufăr de un soi de mini-idolatrie pentru parcul Cişmigiu. E parcul în care iarna sună cel mai frumos dintre toate parcurile. E parcul în care numai un elev de la Lazăr trebuia să facă potecuţă prin zăpadă dimineaţa, la prima oră. E parcul joggerilor şi al şahiştilor.

De exemplu, dacă Herăstrăul, ştie orişicine, e parcul curvelor de lux şi al teraselor ilegale, Cişmigiul şi-a păstrat reputaţia de om serios, cu joben şi d-ăla, cum îi zice, baston d-ăla. E parcul cu cele mai multe frunze uscate şi roşii la sfârşitul lui octombrie, în care plouă cel mai frumos. Fată, ce romantic e parcul Cişmigiu.

E parcul bulangiilor obsedaţi sexual care se autostimulează la o distanţă apreciabilă de un cuplu de îndrăgostiţi care se pupă. Cu cealaltă mână le face semnul internaţional al salutului, dacă-nţelege-cititorul-ce-vreau-să-spun. E parcul cu cele mai multe statui de intelectuali ai neamului românesc. E parcul în care am avut intenţii suicidale din cauza doamnei de matematică.

REGINA MARIA
A fost, este şi va rămâne parcul unei tanti care se credea Regina Maria care, în fiecare zi la ora şapte şi douăzeci de minute, nu avea altceva de făcut decât să-şi aştepte regele: "Vine soţul meu, regele, o să vină el, soţul meu, regele, atunci o să vedeţi voi". Aud că mai nou e foarte trendy să-ţi faci nunta la Monte Carlo. În fine, sincer, terasa aia nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit, deşi cică trebuia să.

Era parcul unui fotograf posesor de căprioară care nu era adevărată, era doar falsă, care făcea poze pe foarte puţini bani. El, nu căprioara. Era parcul unui posesor de papagal care-ţi ghicea viitorul. În fine. Acuma nu l-am mai văzut, dar poate că în altă zi e, cine ştie.

E parcul în care e foarte greu să cobori scările de la izvorul lui Eminescu când e gheaţă şi muuulte accidente s-au întâmplat acolo, da' să-ndrăznească cineva să îmbunătăţească scările alea, că. E parcul cu statuia unei cucoane care m-a fascinat dintotdeauna, o soră, ceva catolic dacă nu mă-nşel, am uitat, dar are o faţă aşa, foarte senină şi luminoasă. E parcul în care, ca orice intelectual care se respectă, am dat bacul la sport.




Acuma pot să spun, că sunt bătrână: e parcul în care am mâncat cel mai bun baton cu mac după ce-l furasem de la brutăria din Kogălniceanu, aia de vizavi de Teatrul Bulandra. Deşi şi eu îmi propusesem, ajung foarte rar în Cişmigiu, întocmai ca profesorul Băjenaru. Şi ca toţi ceilalţi absolvenţi de Lazăr. Crecă.


Nostalgic, simplu, vintage, seducător...
Fără Eminescu am fi fost mai săraci şi mai altfel, fără Creangă n-am fi ştiut vreodată să ascultăm şi să spunem poveşti, iar fără marele şi bunul Nichita nu ne-am fi izbit tâmpla de stele, duşi în sus de fericire... Grigore Băjenaru nu face parte din tagma celor fără de care n-am fi fost sau n-am fi reuşit să... Dar e genul de scriitor care, asemeni Cellei Serghi, lui Mihail Drumeş sau lui Constantin Chiriţă, ţi se lipeşte de suflet atunci când îl citeşti. Nu degeaba se află în topul preferinţelor cititorilor Bibliotecii pentru toţi.

De când am demarat acest proiect de literatură română, am primit mii şi mii de mesaje de la cititorii noştri.
N-a existat calup de preferinţe care să nu-l includă şi pe Băjenaru cu al său "Cişmigiu & Comp.". Şi, totuşi, alături de Diana Slavu, Mirona Runcu, Grigore Dima (fireşte, dintr-a VII-a!), Tic, Ursu, Maria, Lucia şi ceilalţi Cireşari mai trebuie să stea, în amfiteatrul adolescenţei noastre, şi alte personaje. Locuri mai sunt, chiar în primele rânduri.

Alegem dintre elevi sau dintre profi? În ordine alfabetică? Attila! Adică profu' de istorie. Prezent! Barbă, directorul... Uf! Barosanu', profu' de latină. El şi cognomenurile lui, că numai de la el am învăţat că, alături de nume şi prenume, romanii mai aveau şi porecle... Uite că acum, la catalog, toţi răspund după porecle. Sau nu chiar toţi... Cine să mai vină în afară de Griguţă şi serafica Veturia? Poate ar trebui să amintim şi de "armele secrete" ale autorului, atunci când izbuteşte să creioneze personajele Umorul - pe primul loc. Personajele au suflet, sunt vii, duioase, sincere, capabile să joace orice rol. Chiar unul de compoziţie.

Nu spuneţi că n-aveţi un personaj preferat. Totul pe lumea asta e subiectiv. De ce să citim "Cişmigiu & Comp."?
Pentru că pe undeva am rămas copii. Sau măcar tineri.
Pentru că starea asta trebuie hrănită cu o scriitură simplă şi caldă. Nostalgică şi plăcută. Pentru că la vremea apariţiei sale, în 1942, a fost un bestseller. Pentru că între liceul de-atunci şi cel de-acum e ditamai hăul. Pentru că e vintage. Adică seducător.
             • Claudia Dăboveanu