Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Caragiale a înţeles şi a trăit viaţa ca spectacol. Lumea sa este o reprezentaţie perpetuă, proiectată, regizată şi interpretată de autorul însuşi. S-a spus că Nenea Iancu şi Caragiale au fost de fapt aceeaşi persoană. Autorul, pătruns de o curiozitate vie şi creatoare, contempla, analiza, înregistra înfăţişările cotidiene ale lumii, scruta caractere, fizionomii, gesturi şi ticuri, cu o voluptate prolifică. „Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil”, nota Caragiale în anul 1896. Dincolo de sentimentul acut al efemerului, Caragiale savura cu mare plăcere acţiunea zilnică de pe scena lumii, substanţa din care a construit o operă literară de primă mărime.
Celebrând jocul pur al inteligenţei, Caragiale experimenta, se transfigura, îşi schimba identitatea, interpreta personaje plăsmuite de el însuşi. Improviza expresiv, actoriceşte, arbora tot felul de măşti, cu o plăcere nebună. Mărturisirile contemporanilor ni-l livrează autentic (în multitudinea ipostazelor sale) şi inegalabil, cuceritor şi plin de vervă pe autorul care declara: „Sunt fiul operelor mele, al căror tată sunt”. Caragiale intervenea în desfăşurarea vieţii, transforma întâmplările neutre, oarecare, cu instrumentele unui regizor de geniu. Cobora şi intervenea pur şi simplu în spectacolul cotidian, provoca, stârnea, zgândărea, transformându-i pe cei din jur în interpreţi fără voie şi fără ştire.
Punea în scenă viaţa, pentru ca ulterior să o scrie. Una dintre relatări îi aparţine lui I.D. Suchianu: „Pentru o vorbă pe care s-o pună cândva într-o schiţă viitoare, Caragiale era capabil de munci herculeene. Astfel, fusese el în stare să piardă o noapte întreagă, chibiţând la o partidă de table, fiindcă unul dintre jucători era un grec fudul şi ţâfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag.
Într-adevăr, din când în când, Nenea Iancu intervenea în joc şi-i explica grecului că jucase prost. Că trebuie să fugă sau să bată sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o spunea cât mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil: «Lasă-mă, domnu’, cu irunia!». Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri diferite. Şi reuşise. Dar îl costase o noapte albă”.
Cella Delavrancea povesteşte despre Caragiale că trăia adevărate delicii atunci când se amesteca în mulţimea de la periferia oraşului, unde „discuta cu precupeţii, cu băcanii, dându-se drept cârnăţar, alteori spunând că e un negustor de vite. Se ducea în piaţă să se certe cu precupeţele, prefăcându-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa până nu ajungea gâlceava la culme”. Este limpede că actorul Caragiale (pentru care atitudinea polemică era obligatorie) îşi stăpânea arta impecabil, stăpânindu-se pe sine, cel care era mereu credibil, se juca cu minţile celorlalţi, nu lăsa să îi scape nici un accent fals, nu lăsa să îi alunece de pe faţă colţul vreunei măşti, care i-ar fi putut compromite rolul. Fermecător, inventiv, improvizând cu graţie şi vocaţie, Caragiale s-a bucurat de admiraţia şi preţuirea celor care au avut norocul să îi fie prin preajmă. Avea înzestrarea nemaipomenită de a capta interesul celor din jur, al martorilor rătăciţi în proximitatea farselor sale, fascinându-şi auditoriul. Victor Eftimiu simplifică şi edifică: „Unde se afla Cargiale nu mai deschidea gura nimeni. Ivirea scriitorului în mijlocul obişnuiţilor săi e semnul declanşării unui spectacol”.
Îşi trăia cu adevărat impresiile, momentele şi schiţele, ca preambul pentru marele, dar literar făcut posterităţii. Îşi reinventa frumos viaţa, jucându-se. Având aceste date despre cineva, există tentaţia de a crede că acest om nu putea să fi fost altfel, decât fericit. Ceea ce, în mod paradoxal, nu se poate spune despre Caragiale cel care în ultima parte a vieţii a mâncat franzela amară a exilului... Dacă este clar că talentul actoricesc îl avea în sânge, înşurubarea vieţii sale cu lumea teatrului poate fi numită destin. Ion Luca Caragiale a ocupat în teatru diverse funcţii, de la cea de sufleor până la aceea de director general. A fost copist de roluri şi a devenit inegalabilul dramaturg. A interpretat roluri burleşti prin piaţete publice şi a lăsat teatrului românesc personaje memorabile, mereu contemporane prin actualizare.
Comediile domnului Caragiale întregesc un corp comun, unitar, deşi fiecare îşi conţine identitatea proprie, recognoscibilă, în ansamblul dramaturgic. „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, „D-ale carnavalului” înfăţişează fiecare în parte un alt strat al societăţii româneşti, cunoscute şi întruchipate literar de Caragiale. Cunoaştem astfel mica burghezie bucureşteană, dar şi protipendada social-politică a unui oraş de provincie. Privim personajele unei populaţii de mahala, mişcându-se, gesticulând, declamând pe scena unui imens carnaval. Stăm cuminţi în aceeaşi încăpere cu Conul Leonida, în care el şi soţia sa rămân singuri de la ridicarea cortinei până aproape de final. Mircea Iorgulescu execută personajele lui Caragiale în cuvinte sigure, ascuţite: „În general, sunt complet lipsiţi de pasiuni: se înfierbântă uşor, dar renunţă repede, învinşi de o indolenţă grea, zguduită din când în când de tresăriri epileptice. Uneori totuşi, înscenează şi imită pasiuni, conducându-se după modele abstracte, aduse la înţelegerea lor; suplinesc astfel absenţa caracterului, printr-o aparenţă de temperament. (...) Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. A vorbi înseamnă în această lume a exista, iar vorbitul ţine loc de orice.(...) Ei se exilează în limbuţie”. („Marea trăncăneală” – Eseu despre lumea lui Caragiale). Poate fi şi aşa, doar că aceşti limbuţi spun adesea replici memorabile. Titu Maiorescu a subliniat că, deşi Domnul Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică, „în genere, îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”. Valoarea pieselor domnului Caragiale nu a fost depăşită. Sunt actuale, se joacă pe toate scenele, primesc meritate aplauze. Teatrul domnului Caragiale conţine adevărul şi hohotul omenesc. Autenticitatea şi emoţia care ne fac un dar imens, acela de a uita vremelnic de noi înşine.
Citește pe Antena3.ro
