"Tu eşti Adela!"

Actriţă a Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti, Marina Procopie nu a uitat farmecul filmărilor la una dintre cele mai frumoase producţii ale cinematografiei româneşti, "Adela" lui Garabet Ibrăileanu în regia lui Mircea Veroiu.

Interpreta frumoasei Adela, tânăra de-abia ieşită din adolescenţă, care tulbură viaţa cvadragenarului Emil Codrescu, Marina Procopie retrăieşte pentru cititorii Jurnalului Naţional povestea unei iubiri care a fost şi n-a fost...

Jurnalul Naţional: Spuneţi-mi, vă rog, dacă rolul Adela este cel de căpătâi pentru dvs. în cinematografia românească.

Marina Procopie: De căpătâi nu pot spune că e, pentru că până la el mai făcusem două roluri principale, unul în "Wilhelm Cuceritorul", un serial în şase episoade, făcut cu francezii. Unul dintre regizori era Sergiu Nicolaescu. Apoi Nicolaescu a făcut o variantă pentru televiziune. Acela a fost primul meu rol mare. A urmat "Prea cald pentru luna mai", în regia regretatei Maria Callas Dinescu. Iată că vorbesc cu groază despre cei cu care am făcut film şi care nu mai sunt: Gheorghe Vitanidis, Maria Callas şi inegalabilul Mircea Veroiu...

Ce întrebare grea, rol de căpătâi... Acum mă gândesc şi pot să vă răspund că, dacă aş fi făcut numai rolul Adela, ar fi fost suficient, pentru că el înseamnă totul pentru mine. În primul rând, pentru întâlnirea cu acest om minunat care a fost Mircea Veroiu. Domnul Mircea Albulescu l-a caracterizat foarte frumos, a spus că era "un luptător cu pumn de fier într-o mănuşă de catifea". Pe de o parte extrem de puternic, pe de alta, de o delicateţe ieşită din comun...

"Pe străzi, cu aripioare de înger"
Mai ţineţi minte cum v-a ales pe dvs. pentru rol? A avut loc un casting?

Mircea Veroiu nu făcea castinguri. În primul rând, domnul Veroiu era un om de mare cultură, care citea enorm, mergea la teatru şi ştia exact ce se întâmplă în cultura română. Ştiţi bine că lucra cu anumiţi actori... Din câte ştiu eu, văzuse foarte multe fete, zeci, poate sute de actriţe profesioniste sau nu... Dar un casting, în accepţiunea zilelor noastre, n-a existat. Domnul Veroiu era împotriva acestui gen de casting. Poate a venit la Institutul de Teatru, unde eu eram studentă-n anul IV. Nu ştiu.

Cert e că m-a chemat, m-a văzut, s-a întors către operatorul Doru Mitran şi a zis: "Ea este!". Eu am plecat cu aripioare de înger pe străzi, plutind, am ajuns acasă, am luat romanul, l-am citit pe nerăsuflate, nici nu-mi puneam problema că n-aş fi fost eu Adela. Apoi, am auzit nişte zvonuri - că şi pe vremea aia erau, nu atât de multe, nici atât de pe faţă ca acum, dar erau! - cineva din Buftea îmi spunea că ar fi fost aleasă în locul meu Diana Gheorghian... Am plâns în hohote, ca un copil de cinci ani, căruia i s-a luat jucăria preferată.

Am vorbit după câteva zile cu domnul Veroiu la telefon şi i-am mărturisit temerile mele. A început să râdă şi mi-a spus că el, când spune o vorbă, aia e! Apropo de casting, a făcut o probă pentru rolul Emil Codrescu, în care voia să-l ia pe Caramitru. Dar, din câte-mi amintesc, punându-ne alături pe mine şi pe eventualii mei parteneri, şi-a dat seama de un lucru...

Că voia să fie evidentă diferenţa de vârstă: o fată abia ieşită din adolescenţă şi un cvadragenar... Aşa că l-a ales pe George Motoi!

Exact! Fără falsă modestie, pe vremea aceea aveam 24 de ani, dar arătam de 17. Pe atunci nimeni nu mă lua în serios, pentru că arătam foarte, foarte tânără... Veroiu m-a luat pe un covor fermecat şi m-a dus într-o lume mirifică. Întâlnirea mea cu dumnealui a fost, este şi va rămâne unică în existenţa mea şi-i mulţumesc lui Dumnezeu şi sorţii şi domnului Veroiu, unde-o fi, că m-a ales şi am făcut acest film. Repet, puteam să fac numai acest film şi pentru mine era de ajuns. Era 1984.

Iată, suntem în 2009 şi încă lumea mai face rapel la acest film. Chiar dacă am 50 de ani şi nu mai sunt ce am fost, oamenii-şi amintesc, totuşi, de mine, de atmosfera filmului...

Îşi amintesc pentru că dvs. eraţi atât de frumoasă, pentru că a fost un film de o rară sensibilitate, fidel atmosferei cărţii...

... Un film în care nu se întâmplă nimic, şi totuşi...

Un film de suflet, un FILM cu toate literele mari
Şi, totuşi, se întâmplă atâtea...

Da, este un poem cinematografic atât de frumos! La un moment dat, cineva l-ar fi acuzat de calofilie... Există păreri şi păreri, există totdeauna şi limbi veninoase. E bine că există, trebuie să ai şi critică.
Ştiţi ce e foarte interesant? Eu, din când în când, mă mai uit la film... îmi place din ce în ce mai mult. Atunci când mă uitam la el, mă urmăream în primul rând pe mine, niciodată nu eram mulţumită de ce vedeam că făcusem. Acum, au trecut atâţia ani şi mă uit cu detaşare şi începe să-mi placă, devin chiar narcisistă.. E un film de suflet, e un FILM, cu toate literele mari...

Cum nu se mai face...

Nu-mi place să dau verdicte... Eu sunt foarte bucuroasă pentru toate cuceririle filmului românesc de azi, e alt val... îmi pare însă îngrozitor de rău că nu se mai fac ecranizări. Oricum s-au făcut foarte puţine în România şi e păcat, pentru că avem atâtea romane care ar putea să fie ecranizate... Se fac atâtea seriale... Nu ştiu, probabil banii sunt de vină..., dar eu rămân la părerea mea, o ecranizare rămâne o ecranizare, epocile trec, dar cine nu se uită la "Ana Karenina"? Literatura română e atât de frumoasă şi de ofertantă... De ce n-a făcut nimeni "La Medeleni" sau "Sfârşit de veac în Bucureşti"?...

Întorcându-ne la filmul în care nu se întâmplă nimic...

În anul 2009... Nu ştiu dacă un tânăr din ziua de azi ar mai avea răbdare să-l vadă într-o sală de cinema. Înclin să cred că n-ar avea... Pentru că acest film nu are acţiune, n-are sex, n-are violenţă, nici trivialitate, n-are nimic din tot ce ne înconjoară...

Poate tocmai de-asta ar putea fi curioşi să vadă "Adela", pentru că n-au mai văzut până acum un astfel de film. O să fie curiozitatea care o să-i împingă să se uite la ceva, poate-poate se-ntâmplă ceva la sfârşitul filmului...

Da, poate... dar eu cred că astfel de filme de artă sunt păstrate într-o casetuţă specială de oameni cu gusturi alese... îmi pare îngrozitor de rău că nu mai există telecinemateca... Eram copil, telecinemateca era miercurea şi recomandările veneau din partea unor mari nume: I. D. Suchianu, Caranfil, Catrinel Oproiu. Sunt convinsă că există şi acum copii şi tineri care ar dori să vadă astfel de filme, dar, ca să li se facă o cultură cinematografică, ar trebui totul luat de la A la Z...

Spuneaţi că atunci când Veroiu v-a anunţat că o să fiţi Adela, v-aţi dus acasă şi aţi "devorat" cartea. Pe parcursul filmărilor v-a cerut s-o recitiţi?

Nu! Era convins că toţi citiserăm deja cartea. Prin felul lui de a fi, a creat o atmosferă în care toată lumea din echipă era importantă. Toţi ştiam exact care ne e locul şi ce avem de făcut, de la costumieră până la operator şi actori. Atmosfera era extrem de calmă, de liniştită. Îmi aduc aminte că filmam la Cernica şi terminam turnarea unor secvenţe... Mi-era atât de drag să mai stau, iar el chema şoferul să mă ducă acasă. Nu-mi venea să plec de acolo şi să intru în oraşul ăla gri, al anilor ‘80.

Dar el spunea: "Nu, nu, tu du-te acasă, trebuie să fii liniştită, tu eşti Adela!". Acolo mai era o persoană absolut fermecătoare, doamna Hortensia Georgescu, creatoarea de costume... Cu banii şi posibilităţile de atunci, făcea nişte costume extraordinare din nimic! Acum e mult mai uşor. Revenind... Atunci abia ieşise "Tess d'Urberville", iar ea-mi spunea: "Eşti mult mai frumoasă ca Nastassia Kinsky şi mult mai bună!".

Odată, m-am întâlnit în piaţă cu dumneaei, mă trimisese mama după cartofi: "Cum, tu cumperi cartofi? Tu nu trebuie să cumperi cartofi, ci să stai în vârful patului şi să bei suc de portocale!". Era extraordinar de drăguţă şi în general, acolo, la filmări, era o atmosferă de familie, iar meritul sunt convinsă că era al lui Veroiu. Datorită lui ne rupeam de lume...

Pomeneaţi de filmările de la Cernica. Numai acolo s-au petrecut turnările?

Nu, am mai filmat la Mogoşoaia şi interiorul casei a fost filmat la Muzeul Pallady. Şi la Buftea...

"Eu eram un pui pe lângă nişte lebede maiestuoase"
Ibrăileanu o descrie pe Adela prin ochii lui Codrescu, drept intangibilă, misterioasă, şi copil, şi femeie... Un amestec foarte complex şi de stări, şi de calităţi. O iubire a lui neîmpărtăşită, pentru că, aşa cum spune autorul, o iubire justificată prin "te iubesc pentru că..." nu e iubire. Cum a făcut Veroiu să redea toate astea?

Hm... am zis că acolo nu se-ntâmplă nimic, deşi se-ntâmplă multe... Veroiu ne-a arătat filmul "Lolita", ecranizarea din anii ‘60. Din câte îmi amintesc, a vrut să redea lupta pe care Codrescu o duce cu el însuşi, pentru că el o cunoaşte pe Adela de mică. Se simte îndrăgostit, se simte bătrân, i se pare straniu s-o iubească pe fiica prietenului său... Luptă cu prejudecăţile, cu neputinţele, cu timpul... Veroiu a vrut să sublinieze nobleţea acestui personaj, care totuşi renunţă la a-i arăta făţiş Adelei c-o iubeşte, deşi ea încearcă să-l facă pe el să iasă din carapace. Ea, fără doar şi poate, e îndrăgostită de el. Iar el pleacă...

E unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura noastră şi, totuşi, dacă în 2009 s-ar scrie o altă "Adelă", cred că ei ar rămâne împreună, el nu şi-ar autoimpune înfrânarea asta aproape monahală...

Înfrânare sau laşitate?

În 2009 poţi să spui c-a fost laş...

Cum a fost George Motoi în rolul ăsta, cum s-a purtat el, un actor experimentat, cu dvs., pe vremea aceea o novice într-ale filmului?

Eu eram cea mai mică de acolo şi eram copleşită de marii actori de lângă mine. Eram lângă doamna Seciu, mi-era şi frică să mai respir, mă izbeam de mobile... Erau domnul Motoi, doamna Jeana Gorea. Eu eram un pui pe lângă nişte lebede maiestuoase. Toată lumea s-a purtat impecabil... E o scenă care mă va urmări toată viaţa. Aveam de filmat o secvenţă cu spatele la pian, în care, aplecându-mă, păream cocoşată. Veroiu a spus să mă descalţ.

Aveam nişte botine cu şireturi, cu toc înalt, care se descheiau greu. El a venit lângă mine, s-a aşezat în genunchi şi a început să-mi descheie botinele. Lucru pe care n-am să-l uit toată viaţa mea... M-aţi întors în timp, îmi vine să şi plâng, pentru că era o lume pe care n-o mai regăsesc...

Poate a murit o dată cu Veroiu?

Nu ştiu... poate a dispărut misterul... ştiţi că domnului Veroiu i se spunea Gentlemanul. Nu stătea niciodată aşezat când vorbea cu o femeie, chiar dacă era costumieră... Era ceva ce-i venea dinlăuntru...

A fost, probabil, unul dintre ultimii boieri...