Unul din copiii nevazuti

Cautati filmul All the invisible children ca sa va intalniti cu alti copii asemeni pustiului cu vioara, copii privati de mici bucurii pe langa care trecem nepasatori daca nu striga ei dupa noi: "Tanti, nene". Sapte povesti emotionante spuse pe ecran de sapte regizori, in sapte stiluri diferite. Filmulete in care, pentru se trece fara generic de la unul la altul, simti frumos diferentele de stil, de structura si de tehnica cinematografica. Le simti chiar si daca nu poti sa le intelegi. Cautati filmul All the invisible children ca sa va intalniti cu alti copii asemeni pustiului cu vioara, copii privati de mici bucurii pe langa care trecem nepasatori daca nu striga ei dupa noi: "Tanti, nene". Sapte povesti emotionante spuse pe ecran de sapte regizori, in sapte stiluri diferite. Filmulete in care, pentru se trece fara generic de la unul la altul, simti frumos diferentele de stil, de structura si de tehnica cinematografica. Le simti chiar si daca nu poti sa le intelegi.

Intr-o duminica, acum ceva vreme. Bulevardul Magheru. Un pusti de un metru inaltime sta lipit cu nasul de geamul librariei Dalles. A vazut ceva inauntru si nu desluseste bine. "Tanti, tanti, puteti sa veniti putin?" Ma uit timid in stanga si-n dreapta, nu mai e nimeni, deci eu sunt "tanti" pentru el. Zambesc si il intreb cu ce pot sa-l ajut. "Ce e ala?", imi arata ceva din vitrina. "E un desen animat? Si cum sa inveti limba... l-a-t-i-n-a?", citeste pe litere.

Ii explic ca e un curs de limba latina pentru copii (in gand ma intreb cine n-aiba isi pune copilul sa invete limba latina), ca personajul e Obelix, care e dintr-un desen animat, iar lui i se lumineaza fata. "Si magarul asta e tot dintr-un desen?", ma intreaba in timp ce ochisorii negri ii joaca in cap, uitandu-se la alta carte. "Scrie in franceza, dar nu scrie daca e un desen animat. Te mai pot ajuta cu ceva?", zic si ii ciufulesc parul.
"Nu, saru’ mana!"

Ma uit la el, pare pe jumatate tiganus, cara intr-o mana o cutie de vioara mai mare decat el, iar in cealalta, intr-o plasa de plastic, are partituri vechi pe care le zaresc intr-un colt - ingalbenite si folosite de multi altii inaintea lui. E slabut, micut rau, are sandalute de plastic si degetele de la picioare murdare. E imbracat cu un tricou verde, spalat de multe ori, si cu niste pantaloni scurti maro. E tare dragutel si, imbracat asa, plus vioara si punga cu partituri il fac si mai mic decat e.

Imi iau la revedere si plec inspre Teatrul National. Ma ajunge repede din urma si ma intreaba unde merg. "Pana la un magazin. Tu?" Zice ca acasa, si il intreb in continuare in timp ce dau sa-l ajut, sa-i car eu o vreme punga cu partituri: "Faci cursuri de vioara?".

Imi da punga zambind. "Da. Ma trimite tata la vioara. Merg de doua ori pe saptamana. Duminica ma duc mereu. Si o sa ma duc si mai des cand o fiu la scoala. La anul. La liceul de muzica George Enescu. De acolo vin pe jos."

Mi-e drag de micutul asta care isi plimba vioara de cateva zeci de minute pe strazile Bucurestiului. Ma gandesc ca o sa trecem prin pasajul de la Universitate si o sa-i cumpar o ciocolata. Ajungem insa la semafor, isi ia repede punga cu partituri, imi zice "saru’ mana" si se indreapta catre Batistei. Apoi, cand eu deja traversam, il aud cum striga: "Tanti, tanti! Sa aveti o duminica frumoasa!", si isi ridica vioara in aer, deasupra capului, in semn de ultim salut.

Zambesc si ma gandesc ca nici macar n-am apucat sa-l intreb cum il cheama. N-o sa stiu niciodata daca nu cumva m-am intalnit cu o viitoare celebritate.