Viata ca improvizatie

Diferenta dintre "Monica" si "Kensky" e aceeasi ca diferenta dintre o barza. Stiti care-i diferenta dintre o barza? Nici io. Adic-o stiam, da’ am uitat-o. Cred ca e ceva cu "are stangul mai egal ca dreptul". Asa si cu "Kensky" asta. In primul rand, ii rog pe cititorii mai destepti ca mine sa-mi explice (daca stiu) de unde si pana unde vine denumirea acestei emisiuni. In orice caz, recunosc cinstit ca acest termen suna cat se poate de cool si poate ca si asta a fost spilu’ - sa sune cool.

In editia de luni seara ce-am vazut noi? Noi, in editia de luni seara, am vazut cum au venit niste nostalgici comunisti si niste anti-nostalgici comunisti. Nostalgicii comunisti au inceput sa planga dupa Sapca, zicand ca ce bine era pe vremea lui, aveau casa, masa, masina, "de toate". Argumentul argumentelor l-a dat un nene care-a zis ca pe vremea lu’ Sapca avea un supersalariu si ca acum, in vremurile-astea, pentru o suma derizorie trebuie sa presteze cam vreo juma’ de zi in fiecare zi. Ceea ce, ma-ntelegi, e de naspa.

Cum poate sa-ti fie dor de Ceausescu n-am s-o-nteleg niciodata. Poate ca sunt dintre cei pentru care amintirile cele mai stridente si cele mai insistente nu sunt cele frumoase, ci cele urate. Psihologii spun ca tindem sa uitam chestiile urate si sa le idealizam pe cele frumoase, dintr-un instinct de conservare cat se poate de normal.

Ei bine, doamnelor si domnilor, poate ca se gaseste si printre dumneavoastra macar unul care sa nu aiba aceasta tendinta. Sa-ti aduci mereu aminte de lucrurile urate si sa te scuturi din temelii e un exercitiu de autoflagelare, nu stiu cat de daunator, dar cu siguranta fortifiant. Cel putin pentru mine.

In inima mea mica si rea, sper ca exista printre dumneavoastra macar unul care sa nu-l planga pe Sapca, ba dimpotriva, sa-i spuna sa ramana in durerea lui acolo unde e si sa ne lase pe noi in pace. Mi-a placut de omul numit Mihai, care-a zis sa "inainte de ’89 duceam o viata ca-n Matrix - primeam mancare, primeam bautura, dar nu aveam libertate".

As vrea sa-l duc pe vreun nostalgic d-asta comunist inapoi in timp. Sa-l pun sa se-nveleasca cu zece paturi, sa dardaie la cozi, s-asculte discursurile alea interminabile, sa stea pe intuneric ore intregi blocat in lift, sa manance aceeasi mancare in fiecare zi... in fine, sa ajunga din nou acelasi Winston al lui Orwell, spalat pe creier, minte, inima si literatura, imbatandu-se in fiecare zi cu propria lui devenire - o devenire grotesca, de animal care-a uitat sa gandeasca de unul singur. Scuze, da’ m-am deprimat.