"Voi avea o mare nenorocire cu această carte"

Era începutul anului 1980. Cu Marin Preda, timpul începea "să nu mai aibă răbdare". Epuizat, sfârşit de lucru la "Cel mai iubit…" dintre romanele lui, scriitorul făcea ultimele corecturi în timp ce cartea se afla deja sub tipar.

Povestea săptămânilor de dinainte de apariţia celor trei volume e misterioasă şi încâlcită, iar Preda sim­ţea că viaţa lui se va schimba. După 30 de ani, Elena Docsănescu, pe atunci în structurile superioare ale Consiliului Culturii, îşi aminteşte istoria unei lecturi: "Am re­fu­­zat timp de aproape 30 de ani să fac măr­turisiri scrise sau să dau interviuri pe aceste teme. Rememorările de mai sus nu-mi aparţin mie, ci biografiei scriitorului şi operei sale". Cu doar două luni îna­in­te să moară, Preda îşi lansa pe piaţă cartea cea mai iubită şi mai contestată.

"Eu am făcut ultima lectură la «Cel mai iubit dintre pământeni», o carte gravă, fundamentală pentru opera lui Marin Preda şi cu o istorie încă neluminată pe deplin", îşi aminteşte Elena Docsănescu, şi-i reproducem în continuare integral mărturia. "Era spre sfârşitul lui februarie 1980. Primesc un telefon de la secretara lui Marin Preda, care-mi transmite rugămintea acestuia să-i fac o vizită cât mai repede la Editura Cartea Românească.

Maşina editurii urma să sosească în faţa Consiliului Culturii (fostul Minister al Culturii la acea dată), unde eu lucram. Ajunsă la editură, îl găsesc pe Marin Preda puţin agitat, încordat, grăbit. Intră imediat în subiect, solicitându-mă să-i citesc romanul, aflat în plin proces de tipărire. Ne aflam într-o perioadă (după desfiinţarea cenzurii) când nu era necesar avizul Consiliului Culturii pentru apariţia romanelor, răspunderea revenind editurilor.

HOROSCOPUL LUI MARIN PREDA
Personal, nu doream să mă implic în destinul acestei cărţi şi să-mi spun părerea înainte de apariţia ei. De aceea, am încercat prin mai multe subterfugii să-l conving pe Marin Preda să renunţe la solicitarea sa. I-am spus mai întâi că nu e nevoie de o lectură la Consiliul Culturii în cazul romanului său. Mi-a replicat puţin tăios: «Nu Consiliul Culturii, eu vreau ca dumneata personal să mi-o citeşti». I-am amintit că manuscrisul se află în coli şi că e dificil să mai intervină în text.

Mi-a spus că nu are importanţă în ce stadiu se află cartea şi că, dacă îi voi face unele observaţii şi sugestii pe care le va găsi întemeiate, va interveni şi în această fază. Am folosit un ultim argument: «Nu vrea să-şi asume răspunderea Cornel Popescu (redactorul-şef al editurii), care a citit cartea?» Zâmbind, Marin Preda mi-a făcut o mărturisire care m-a urmărit de atunci ca o povară: «Nu, doamna Docsănescu, nu e vorba de aşa ceva. Mi-am făcut horoscopul şi mi-a ieşit că voi avea o mare nenorocire cu această carte şi, dacă mi-o citeşti dumneata, intru cu ea mai liniştit pe piaţă.»

Am cedat şi i-am promis că voi citi cele trei volume în câteva zile, cum mi-a cerut el. Pentru că lectura mea însemna implicit un aviz al Consiliului Culturii, (nu puteam acţiona ca o persoană particulară), am folosit toate argumentele posibile şi o abilitate «diplomatică» adecvată, pentru a obţine acordul şefilor mei ierarhici - Vasile Nicolescu (directorul Direcţiei Litera­tură), Cristea Chelaru (vicepreşedinte al Consiliului) - să întocmesc referatul de lectură după apariţia romanului, asumându-mi toată răspunderea.

Când i-am dus cartea cu avizul favorabil am avut cu domnul Preda o discuţie foarte interesantă, pe alocuri emoţionantă. Marin Preda cel direct, tăios în relaţiile oficiale, putea fi delicat şi chiar duios când comunica cu un om în care avea încredere. M-a întrebat, între altele, dacă eroul romanului, Petrini, e «simpatic» sau «antipatic», dacă sunt şi pagini «urâte» (estetic vorbind) ş.a.

Ne-am oprit asupra câtorva probleme cu implicaţii politice mai grave şi, la sfârşit, a hotărât ca textul romanului să rămână aşa cum l-a definitivat dânsul pentru tipar. «Voi face unele schimbări la ediţia următoare, pentru că vreau să scot o nouă ediţie cât mai repede.»

La apariţie, am primit «Cel mai iubit dintre pământeni» cu următoarea dedicaţie: «Doamnei Elena Docsănescu - Omagiul autorului colaboratoarei noastre de la Consiliul Culturii şi cu profundă simpatie. Marin Preda. 11 martie 1980.»
După două luni, Marin Preda se stingea din viaţă.

"EU NU POT SCRIE ALTFEL"...
Ca să poată fi înţeleasă mai bine această relatare, trebuie să precizez că eu am discutat direct cu Marin Preda aproape toate cărţile sale, când primeau avizul de tipărire, inclusiv romanul «Delirul», cu o istorie aparte, încă deschisă. Această situaţie a creat de-a lungul anilor o legătură umană între noi, care m-a onorat şi emoţionat.

În convorbirile avute cu Marin Preda la începutul anului 1980, când am citit romanul «Cel mai iubit dintre pământeni», dar şi imediat după apariţia lui (sub presiunea ecourilor care loveau şi în zidurile Consiliului Culturii), l-au întrebat de ce a părăsit proiectul de a scrie volumul doi de la «Delirul», aşa cum a promis.

Mi-a răspuns (reproduc cu aproximaţie cuvintele sale): «Nu am renunţat, dar am citit mult în legătură cu evenimentele de la 23 august 1944 de care trebuia să mă ocup în roman şi am ajuns la alte concluzii decât cele oficiale. După părerea mea, nu Partidul Comunist a avut aici rolul principal, ci armata. Eu nu pot scrie altfel şi, dacă scriu aşa (zâmbet iro­nic), voi n-o să-mi daţi drumul cărţii. Am zâmbit şi eu, i-am spus că se descoperise un fond de documente necercetat despre acea perioadă şi că dânsul poate obţine aprobarea să ajungă la această arhivă.

L-am încurajat să scrie cartea aşa cum crede şi cum simte, pentru că ficţiunea literară îl va ajuta să găsească soluţii pentru a depăşi orice obstacol.

Mi-am dat seama că era foarte obosit, neliniştit, parcă vibra din toată fiinţa, şi că romanul «Cel mai iubit...» fusese o adevărată obsesie, dincolo de care îi era imposibil să se gândească la altă carte. Am înţeles că, o dată cu apariţia romanului, «eliberat», va relua lucrul la «Deli­rul», volumul doi. Mi-a spus că după ce se va odihni puţin va merge să obţină accesul la documentele despre care-i vorbisem (a amintit parcă de Dumitru Popescu) şi a precizat textual. «Pe masa mea de la Mogoşoaia am deja fişele la urmarea Delirului.»

Când am aflat de moartea lui Marin Preda, l-am întrebat pe Cornel Popescu, care, împreună cu dr Tănăsescu, intraseră primii în camera lui de la Mogoşoaia, în acea zi fatală, dacă el sau altcineva au văzut sau au cunoştinţă de fişele de la romanul «Delirul» doi. Nimeni nu ştia atunci nimic."

VERIFICA TEXTUL DUPĂ FIECARE CORECTURĂ
Mărturia Elenei Docsănescu şi istoria acelor ultime săptămâni din viaţa scriitorului sunt completate de amintirile unuia dintre îngerii nevăzuţi de la Editura Cartea Românească, Constanţa Vulcănescu, mai bine de 20 de ani şefă de producţie în instituţia condusă de Preda. Era foarte atent cu cărţile lui, verifica totul şi le recitea după fiecare corectură:

"Avea scrisul foarte mărunt, foarte greu de cules. Era o nenorocire pentru dactilografa lui.

După ce citea corectorul o dată, corectura mergea la dl Preda, o citea şi el după corectură, citea şi corectura a doua, şi bunul de tipar. Şi mai făcea schimbări până la a treia corectură. Dovadă e ultima pagină de la «Cel mai iubit dintre pământeni», pagina aia cu care am plecat direct sub tipar. Acolo unde adaugă el la sfârşit ultimele cuvinte, «Dacă dragoste nu e, nimic nu e...».

Şi mi-aduc aminte că m-am dus cu şoferul lui la Mogoşoaia şi de acolo m-am oprit direct la tipografie şi am făcut modificările, ca să prind tiparul la ultimele coli. Sigur că nu-mi permiteam să-l întreb de ce face schimbări. Atâta i-am zis: «Iar mi-aţi dat corectura peste cap». «Lasă», mi-a răspuns, «că o să iasă bine», şi asta era consolarea lui...

ÎL INTERESAU OAMENII ŞI SOARTA LOR
Mi-l amintesc cum intra în birou, se uita în oglindă... Era un om deosebit, un om care a ţinut cu oamenii, un om pe care-l interesau toţi ceilalţi oameni. Venea la mine în birou să stăm de vorbă. La editură am fost o familie. Voia să ştie despre fiecare om câte ceva. Îl interesa soarta fiecăruia. Dar era respectat şi ştia şi să impună distanţă. Nu putea nimeni să-i impună în creaţie ceva. Marin Preda nu accepta în creaţie nimic.

Avea o personalitate care impunea chiar la nivel înalt, de la Cabinetul Unu", povesteşte Constanţa Vulcănescu, care i-a stat aproape la majoritatea cărţilor pe care le-a publicat. Reacţiile la "Cel mai iubit dintre pământeni" l-au interesat în mod deosebit. în faza de producţie a schimbat vreo cinci coperte, pentru că nu i-a plăcut nici una. Până la urmă, îşi aminteşte ea, i-a spus: "Fă-o aşa cum e, numai să apară!".

Apoi a urmărit cu foarte mare atenţie difuzarea şi vânzarea romanului. Şi orice articol apărut în presă. "A venit, după apariţie, aproape zi de zi la editură, să fie în atmosfera apariţiei, a lansării, a criticilor. A fost cartea lui de suflet. Era într-o stare de agitaţie interioară, sufletească. Era o nelinişte... După aceea au început lansările în provincie şi, pe urmă, neşansa, când să plece la Focşani... i-a fost fatală dimineaţa aia. Voia să se ducă în toată ţara să ducă această carte. N-a mai apucat." N-a mai apucat nici să scoată a doua ediţie.
A murit la două luni după apariţia ei, în mai 1980.