Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Începutul secolului al XIX-lea în cetatea de pe Dâmbovița, pe vremea în care grecul Iancu Caragea urcase pe tronul Țării Românești, este surprins în tușe vibrante de scrisoarea-document expediată în noiembrie 1879 de politicianul și omul de cultură Ion Ghica (1816-1897) către prietenul Vasile Alecsandri (1821-1890). „Totdeauna după o epidemie, ca și după un război - aprecia Ion Ghica după ce în prealabil oferise informații despre ciuma care secerase zeci de mii de vieți în Principatele Române -, omenirea caută a-și recăpăta nivelul. În aparență viața devine mai lesne, averile flăcăilor și zestrele fetelor sporesc prin moșteniri și prin moartea fraților și a surorilor cu cari ar fi avut să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftinește pânea, și această credință avea pe atunci oarece temei, căci țara fiind pe atunci lipsită de esport, grâul nu avea altă căutare decât pentru consumația interioară”.
Înviere
Cu alte cuvinte, moartea genera, în ciuda unei aparente contradicții, viață. „În asemenea împrejurări - consemna Ion Ghica - căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atât mai mult numeroase cu cât răul a secerat mai multe ființe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunți”. Și cu aceasta ajungem în punctul care ne interesează, pentru că economistul care a ocupat de cinci ori funcția de prim-ministru al României realizează în continuare o descriere impresionantă a obiceiurilor de nuntă ținute cu sfințenie în acea epocă. Ion Ghica își avertiza amicul: „Pe atunci nunta nu vrea să zică un petec de hârtie velină, tipărită frumos la Socec sau la Weiss din partea d-lui X sau a d-nei Z, anunțând celebrarea cununiilor fiului sau fiicei lor în ziua cutare, la biserica Sărindar sau la Domnița Bălașa, ș-apoi … pe ușă afară!”.
Sărutare de mână
Ce eforturi implicau nunțile despre care povestea pașoptistul școlit la Paris? Explicația e savuroasă și deschide un inestimabil inventar informațional: „Pe atunci nunta era dandana mare! Mai întâi pețitorii și colăcerii cu aldamaș, după ei logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoți, cu cântăreți, cu lăutari și cu ziafet toată noaptea până la luceafărul de zi. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele și mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mână) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duși cu alai spre a săruta mâna lui vodă și a doamnei, cerându-le binecuvântarea”.
Căție de argint cu flori suflate în aur
Când se apropia ziua nunții - urma epistola lui Ghica -, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui până la casa miresei. În ajunul nunții, cam dupăamiazi, porneau călțunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preț. Întâia călțunăreasă - amintea Ghica - intra la mireasă purtând o căție de argint cu flori suflate în aur, din care ieșea fum de udagaci și de curse. Ea mai purta și o stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curățeniei, și ura miresei să fie totdauna spălată și parfumată.
Ineluș-învârteguș
„O a doua călțunăreasă ducea pe tava de argint florile cu cari se împodobeau cununiile. A treia călțunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăției. Veneau în urmă celelalte călțunărese cu zece-douăsprezece tave încărcate cu tot felul de daruri: șaluri, giuvaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Mulțime de fete încunjurau pe mireasă și lăutarii ziceau din vioare și din gură cântecul vechi: «Astăzi cu fetele, mâne cu nevestele … » (…) După clacă se puneau cu toții la jocuri: de-a ineluș-învârteguș, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa, și acestea se încheiau printr-o horă mare. Astfel, mireasa își lua ziua bună de la fete și surate”. Toată lumea petrecea, doar că bătrânii și fetele măritate chefuiau separat.
Lumânări aprinse, înfipte în pâine
„Dar a doua zi mai cu seamă era ce era! - se minuna și Ion Ghica. Nunta începea chiar din zori. Nuntașii nu mai osteneau întruna de la casa ginerului la casa miresei. Cununia se celebra la amiazi la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la căminul părintesc. Ea, împreună cu mirele, se punea în trăsură cu cei care purtau gevrele, și luau la trăsură lumânările aprinse, înfipte într-o pâne. Iar dacă cununia era a se face acasă la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau mătușa, pleca de lua pe mireasă și o aducea acasă la ginerele ei, cu așternut, cu zestre cu tot”. Momentul despărțirii de părinți era considerat unul solemn, iar mireasa era apreciată dacă trecea pragul casei plângând, acompaniată de lăutarii care cântau versurile: „Taci, mireasă, nu mai plânge/, Căci la mă-ta mi te-i duce/ Când a face plopul pere/ Și răchita vișinele”.
3 zile de chef pentru săraci, 7 pentru bogați
Ion Ghica a surprins în răvașul trimis lui Alecsandri și modul în care se ospătau nuntașii bucureșteni: „După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi și cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgășani, cu pelin de Dealu Mare și cu vutcă de vanilie și de cursă. Lăutari și horă toată noaptea, iar în ziuă se trimiteau nunii, socrii și nuntașii pe la casele lor, cu lăutari”. Cât durau astfel de petreceri? Ghica n-a uitat să menționeze: „Acest chef, la cei de jos, ținea trei zile, iar la boieri ținea șapte zile și șapte nopți, după legea domnilor și a împăraților. O nuntă se isprăvea și zece începeau, încât Bucureștii într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie!”.
De unde vine numele Bucureștiului...
Ne elucidează distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „Ce s-a uitat aproape astăzi e că cei născuți de Bunavestire primeau, de obicei, la români, numele de Bucur, iar la slavii sudici - până spre zilele noastre chiar (preluat prin limba liturgică slavă și de romani) - pe cel de Radu (din rad/ radosti = bucurie; vestea cea plină de bucurie). Praznicul era socotit unul al bucuriei, al veștii celei bune, fiind trecut ca atare, pe larg, în vechile calendare slave. Herea era și el un nume legat de Bunavestire. La aromâni, în legătură cu praznicul, întâlnim Evanghelița, Vanghelița, Vanghele (de la Vestea cea Bună/ Blagoveștenie)”.
Biserici de lemn în cetatea lui Bucur
Întru lămurire: „Este posibil, așadar, ca numele orașului București să provină de la hramul bisericii Bunavestire-Curtea Veche, înălțată poate de un Bucur Ciobanu (din lemn, inițial), un nobil ce a dat hramul bisericii, ținând seama de o veche tradiție la noi, în cinstea sărbătorii al cărui nume îl purta și el. De altfel, în biserica de la Curtea Veche se afla mormântul domnitorului Valahiei, Mircea Ciobanul ( +1559), înaintași din familie putând fi socotiți adevărații ctitori ai vechii biserici bucureștene”. Ultimele comentarii: „E îndeajuns de aruncat o privire pe o catagrafie a locașurilor de cult ale Capitalei, din urmă cu două veacuri, spre a ne convinge că nu puține dintre bisericile urbei dâmbovițene au fost de lemn până spre zilele noastre (aprox. 1850)”.
20, ziua atestării documentare
„Ziua Bucureștiului” marchează de fapt atestarea documentară a Capitalei, prima menţiune în acte a „cetăţii Bucureşti”, ca reşedinţă domnească, datând din 20 septembrie 1459, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, domn al Tării Româneşti (1448; 1456-1462; 1476), redactat în slavonă, limba de cancelarie a Ţării Româneşti.
564 de ani se vor fi împlinit pe 20 septembrie 2023 de la prima atestare documentară a Bucureștiului
O nuntă se isprăvea și zece începeau, încât Bucureștii într-o sărbătoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie!”, Ion Ghica, într-o scrisoare către prietenul Vasile Alecsandri
Viața aceasta îi pria lui Caragea, căci popor și boieri, cufundați în zaiafeturi, nu băgau în seamă jafurile domnești. Ș-apoi, caftanele după cari alergau însurățeii îl ajutau mult la sporirea pungii”, Ion Ghica
În domnia lui Caragea, toate slujbele și caftanele se dau pe parale. El a suit birurile într-un mod nemaipomenit, de la 1.500.000 lei (115.385 galbeni) la suma de 3.700.000 lei (248 848 galbeni)”, Ion Ghica
Este posibil ca numele orașului București să provină de la hramul bisericii Bunavestire-Curtea Veche, înălțată poate de un Bucur Ciobanu”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
