13 la cină

Nici in '13 la cina' nu se dezminte si are ace­lasi comportament arogant. Spre deosebire de criminalistii care scotocesc dupa probe, masoara urme de pasi, analizeaza mucurile dintr-o scrumiera, Hercule Poirot prefera sa stea comod in fo­toliu, cu ochii inchisi, sustinand ca astfel poate gasi mai usor rezolvarea unei probleme, pentru ca atunci vede to­tul cu ochii mintii. Doar une­ori accepta sa stea de vor­ba cu oamenii si sa le culeaga marturiile.

Lipsa lui de modestie, dis­pretul fata de cei pe care ii intalneste, socotiti inferiori ca inzestrare intelectuala, il agaseaza pana si pe bu­nul sau prieten, capita­nul Arthur Hastings, un ade­varat gen­tlemen britanic, deseori ridiculizat el insusi de catre de­tec­tivul belgian: 'In unele momente ai sclipiri de in­te­li­genta care te ridica peste me­d­ia inteligentei, in altele (scuza-mi sinceritatea, dragul meu) atingi uimitoare praguri ale ineptiei. Dar, crede-ma, esti perfect normal. Si iata cum ma ajuti: citesc in tine, ca intr-o oglinda, ceea ce asasinul vrea sa cred. Si acest lucru mi-e mult mai pretios ca orice alt ajutor.' Iar pe inspectorul de politie Japp il baga in seama doar pentru a-si bate joc de incapacitatea lui de a fi un investigator inzestrat.

Ca in toate scrierile sale, Agatha Christie face si in acest roman o demonstratie de maiestrie, ca un prestidigitator abil care mizeaza pe iuteala lui de mana si pe neatentia spectatorilor. Dar si in aceasta naratiune enigmele pe care le cons­tru­ies­te si apoi le demonteaza cu migala sunt artifi­ci­a­le. Insusi universul pe care il descrie este arti­fi­c­ial, ca si cum evenimentele s-ar petrece intr-un la­borator in care nimic nu tulbura linistea experi­mentelor din retorte si eprubete – e vorba de cri­­me in inalta societate, o oaza inaccesibila vul­gu­­lui, unde nu patrunde freamatul existentei reale.

Asasinarea lordului Edgware in propria lui casa pune pe jar high-life-ul londonez. Prima suspectata este sotia lui, actrita Jane Edgware, care anuntase in gura mare ca ar face orice pentru ca sa scape dintr-o casnicie nefericita. Numai ca distinsa doamna nu poate fi incriminata, avand un alibi infailibil. Mai mult, alte doua crime, legate de primul omor, sporesc misterul si abat suspiciunile asupra altora. Dar, ca intotdeauna la Agatha Christie, o spectaculoasa rasturnare de situatie il dezvaluie pe faptas. Evident, 'micile celule cenusii' ale lui Poirot, in urma unei activitati febrile, descopera adevarul, de parca ar dezlega un rebus la o cafea.

Pentru amatorii de sarade, astfel de istorisiri par captivante. Sunt aidoma unor jocuri de societate in care toti sunt invitati sa-si incerce perspicacitatea. Ei nu iau in seama conventionalitatea actiunii, accepta ca personajele sa se deghizeze, sa-si schimbe vocile la telefon, sa-si ia locul unul altuia, avand ast­fel posibilitatea sa comita fa­ra­de­legi, ca si cum asa ceva s-ar petrece si in viata de toate zilele. Dar decorul e de mucava si eroii se misca precum nis­te marionete manuite de un pa­pu­sar potrivit intereselor lui – acela de a face parada de cat mai multe tru­curi, pentru ca la sfarsit sa le ex­pl­ice pe indelete unui public in ex­taz si uimit de simplitatea so­lu­tiilor.

Cu siguranta, Agatha Christie, ca si Conan-Doyle vor avea cititori statornici inca multa vreme. Dar daca un Hammett, un Chandler, un Chase si altii ca ei 'n-ar fi scos crima din vazele venetiene si nu i-ar fi dat drumul pe ulitele sordide', romanul politist ar fi ajuns intr-o fundatura si ar fi disparut de multe decenii.