Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După o recentă întâlnire cu cititori, am petrecut o după-masă magică cu poetul Dinu Leonte, la libraria City Lights din San Francisco. Cea care a fost fondată de Lawrence Ferlinghetti în 1952 – la vremea ei era singura librarie din lume numai pentru paperbacks. O idee şocant de nouă pe atunci: scrisul, vocaţia noastră plină de chin, să fie la preţuri accesibile pentru orice portofel. Sylvia Plath, la doi dolari. Shakespeare, la cinci dolari.
Poetul întâlnit pe neaşteptate nu e doar poet. Dinu Leonte a absolvit matematică-mecanică în România, şi-a luat doctoratul în Romania, a fost un as al informaticii în România. E căsătorit, simetric, cu o chimistă şi ea de nivel internaţional. Au “fugit” doi ani după revoluţie, aterizând direct la poziţii de vârf în Silicon Valley - halal să-ţi fie, şcoală românească, fiindcă ai dat asemenea profesionişti în folosul întregii planete.
Nu m-aş fi gândit că acest “sommet de science” ar scrie literatură. Dar mi-a dat să citesc o colecţie de poeme, “Amorfe şi Cristaline”, cu datele de scriere notate sub fiecare poem, de la 1957 la 2004.
L-am întrebat dacă a publicat în România, înainte de revoluţie, dacă a fost membru al vreunui cenaclu literar, dacă a citit în public. Nu, mi-a răspuns, niciodată. Cu excepţia unui singur poem din colecţie. A deschis cartea şi mi l-a arătat: poemul “Dreptate,” declamat de autor în 1990 în Bucureşti, în Piaţa Universităţii.
Am luat cartea şi am simţit un fior ciudat, începând să citesc poeme gestate pe parcursul unei vieţi. La început, nu le-am prea înţeles. Mi s-au părut cam clasicizante şi prea reverenţioase înaintaşilor. Dar, până la urmă, romantismul esenţial a învins cuvintele, şi atitudinea omagială a devenit un fel de temă filozofică. D.L. mi-a dat volumul cu autograf - îl voi reciti, mi-am zis. În aceeasi zi, am poposit împreună la City Lights. La parterul librăriei abundă proza, eseul, reportajul, scenariile de film din America şi de oriunde, sociologia, filozofia pop, spiritualismul, tot ce vrei şi ce nu vrei, e virtual imposibil să nu găseşti ce cauţi la parter la City Lights.
La etajul de sus sunt numai carti de poezie. Faimoasa Pocket Poets Series s-a născut aici în 1965, când librăria şi-a zămislit propria editură. Toate revoluţiile în estetică şi atitudine, daca sunt în versuri, le găseşti aici.
Ne-am aţintit împreună asupra unui Rilke bilingv; amândoi îl citisem pe Rilke în original, demult, când eram studenţi. Ne-am distrat reluând poeme celebre, comentând soluţiile de traducere în engleză, repetând versuri măiestrit de simple (… und lange Briefe schreiben… ), simţind că urcăm trepte vibrand sub picior, într-o noapte din tinereţe. Din Rilke însă, libraria nu avea decât acest singur volum. Dinu Leonte a zăbovit cu el. Am păşit deoparte, şi am aşteptat. Noul meu prieten întorcea paginile încet, cu un zâmbet interior, din când în când ridicând sprâncenele, reîntâlnind.
Şi, deodată, mi s-a făcut în minte o magică şi tăcută înţelegere a cum a fost să scrii încă din adolescenţă, în România prizonieră, fără să publici. Sub comunism, scrisul, eminamente arta singurătăţii, a fost un asemenea refugiu al minţii libere, nu se va şti niciodată câţi au folosit poezia pur şi simplu ca să rămână vii şi întregi la cap. Fără să se zbată să publice, ba chiar ştiind de la început că nu vor putea să publice, şi totuşi străduind la texte poetice de toată complexitatea, cu strofe, cu rime. Negrăbite, fără disperarea de a impresiona pe alţii. Datele notate sub versurile finale mi-au apărut deodată ca nişte embleme criptice: pe aici am trecut eu, poetul neştiut. Şi singurul meu martor a fost timpul.
Eu, cel ce notează întâmplarea, am avut norocul să fiu publicat devreme. Am avut torturile mele creatoare, desigur, dar rar au fost sortite să rămână anonime. Am fost şi sunt un autor de public. În acea oră, la City Lights, am învăţat ceva de la solitarul autor matematician.
Întors la Los Angeles, am recitit “Amorfe şi Cristaline”. Am cântărit altfel tonurile voite ca din clasici. Multe cuvinte au început să-mi apară spălate de uzul comun, iar supratema filozofică, timpul, deja calitatea cea mai viguroasă a volumului, s-a ridicat peste întreg, în mod senin şi împăcat. Îl întrebasem pe D.L.: câte alte poeme ai mai scris care nu sunt în acest volum? (“Amorfe si Cristaline” a fost publicat în 2006, revăzut şi adăugit în 2009). Ridicase mainile cu palmele paralele în aer, stivuind între ele timpul nevăzut: “Ştiu şi eu? Cam de două ori pe atât?”
Ce scriitor profund şi loial e acela care scrie şi continuă să scrie, meritul şi recompensa fiindu-i scrisul însuşi. N-am să dau citate din “Amorfe şi Cristaline”- de v-am trezit interesul, căutaţi volumul şi citiţi-l. Autorul ar merita un “membership” în uniunea scriitorilor de oriunde, pentru candoare şi loialitate.
Citește pe Antena3.ro
