Ce au în comun Kawabata, Marquez şi Llosa?

Marquez s-a inspirat din Kawabata când a scris „Povestea târfelor mele triste”. De altfel, la începutul cărţii, columbianul ne serveşte un citat japonez: „Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei adormite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta”.

Şi iată că ajungem la subiectul principal al acestui material. Japonezul, Columbianul şi Peruanul, trecuţi fiind chiar de a doua tinereţe, au scris câte o poveste de dragoste, diferită de tot ceea ce scriseseră până atunci. Nu sunt şi nici nu par a se voi capodopere, dar vor rămâne în istoria literaturii ca unele dintre cele mai frumoase şi emoţionante istorii de amor închipuite vreodată, şi nu oricum şi oricând, ci în amurgul vieţii scriitorilor.

Japonezul
Kawabata avea 61 de ani când a scris „Frumoasele adormite” (cu 11 ani înainte să moa­ră), Marquez a scris „Povestea târfelor mele tris­te” la 77 şi Llosa a scris „Rătăcirile fetei nesăbuite” la 70 de ani. Există un loc al plăcerii nevinovate, unde bătrânii vin să-şi găsească somnul fără vise sau moartea. În fiecare seară se culcă lângă o tânără diferită, căzută la rândul ei într-un somn adânc. Tinere pe care n-au voie să le atingă în locuri nepermise, doar să le îmbrăţişeze uneori sau să le simtă respiraţia. Eguchi îşi retrăieşte aici, timp de cinci nopţi, tinereţea şi-şi aminteşte de prima lui iubire. O poveste despre erotism, senzualitate, misterele visului, regretele vieţii, o viaţă care trece pe lângă tine dintr-o suflare, moarte şi mai ales singurătatea în faţa morţii.

Columbianul
El a locuit toată viaţa singur, în casa părintească, „fără femeie şi fără avere” şi a scris ştiri vreme de patru decenii în ziarul local.
În dimineaţa zilei în care împlinea 90 de ani s-a trezit cu gândul că vrea să-şi dăruiască o noapte de iubire cu o fecioară. Doar că desti­nul îi joacă o festă şi bătrânul se îndrăgosteşte de tânăra şi neîntinata fată, pe care o cunoaşte într-un bordel (protagonistul declară: „Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani...”) şi alături de care petrece câteva nopţi la rând, privind-o cum doarme.
După cele 500 de femei pe care le avusese (asta de când începuse să ţină socoteala), era prima oară când iubea şi cu ajutorul acestei iubiri şi-a rememorat întreaga viaţă şi a învăţat că se poate muri şi altfel decât în singurătate. „Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc 100 de ani.”

Peruanul
„Rătăcirile fetei nesăbuite” reprezintă o poveste de dragoste care se desfăşoară pe parcursul a patru decenii. 40 de ani în care ea, „fata rea”, apare şi dispare în şi din viaţa lui, „băiatul bun”, ca o iluzie frumoasă, care întotdeauna împrumută o altă identitate.
El era destinat unei vieţi burgheze obiş­nui­te, pe când ea nu se sătura de risc şi aventură. Legaţi printr-o obsesie şi o dragoste primitivă şi bolnăvicioasă care îi atrăgea şi aducea împreună odată la câţiva ani, „fata rea” şi „băiatul bun” sunt protagoniştii a ceea ce se spune a fi „prima poveste de dragoste veritabilă pe care Llosa a scris-o”. La 70 de ani. Dar nici notorietatea şi nici vârsta autorilor n-ar trebui să vă convingă să vă îndreptaţi atenţia către aceste cărţi, ci faptul că sunt atât de speciale şi învăluite într-un aer de nostalgie târzie, care poate emoţiona şi cel mai rece suflet.