Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Colecţia Biblioteca pentru toţi vă propune o importantă parte a operei poetului "gintei latine": teatrul. Veţi găsi, reunite în acest volum, cinci dintre cele mai cunoscute piese de teatru scrise de Vasile Alecsandri: "Farmazonul din Hârlău", "Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului", "Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă", "Chiriţa în provinţie", "Despot-Vodă". Asupra Chiriţei aruncă o privire lucidă nimeni altul decât Nicolae Iorga: "Din toată provincia, care-i dăduse şi lui doar, în Iorgu de la Sadagura, simpatice tipuri de bătrâni cari ştiu să iubească, să se jertfească pentru aceia pe cari-i iubesc şi să li ierte greşelile ce jignesc mai mult, Alecsandri alese pe Chiriţa.
Ea nu e provinciala care ţine să rămână astfel, care nu se gândeşte că s-ar putea preface. Aşa ar fi mai curând soţul ei, Bârzoi ot Bârzoieni, ban de-ai arhontologiei, care ceteşte cronicele, caută în toate ceea ce e temeinic, nu despreţuieşte şi nu îndrăgeşte pe om după haină, maniere şi altă înfăţişare, şi e mulţămit «la locul lui», între ai lui, asupra slăbiciunilor cărora trece cu vederea, deşi înţelepciunea-i bătrânească poate să le judece. Chiriţa însăşi n-a învăţat la «pansion» şi n-a avut măcar guvernantă. Ce-a trebuit să înveţe de la mamă-sa, desigur o femeie foarte cumsecade, a căutat să uite. Face totuşi gospodărie bună, dar numai pe vreme de opoziţie, când nu se recunosc meritele unei familii «patriote», care la 1848 a pierdut o măsea şi a tremurat de friguri.
Are două fete, de care publicul va fi râzând mai puţin decât a vrut autorul, fete sănătoase de la ţară, pe care mama le-a învăţat franzuţeşte şi «ghitarda» prin vreo guvernantă pe care n-o vedem, dar care nu sar în gâtul nimănui, nu se amestecă în vorbă nepoftite, nu aruncă necuviinţe asupra persoanelor ce nu sunt de vârsta lor şi nu cred că prin câţiva ani de învăţătură la «pansion» au căpătat dreptul de a privi, la cincisprezece ani, de sus o întreagă societate ale cărei ridicule le poate descoperi şi un ochi de copil, fără ca de aici să rezulte vreun drept la batjocură. Isprăvnicia vine şi, cu banii câştigaţi de Bârzoi, modernizarea urmează, cu «bontonuri şi tenechele», cu trăsura «cu fundul la pământ», «lampe de cele cu apă», «rochii cu jăletce», «conţerturi de strâns talia» şi alte podoabe, de la «marşandă» – «şandramandra» – «până la manşoanele nouă, cuşme jidoveşti de ascuns mânile iarna».
Îndeobşte, cu mai multă farsă şi situaţii schimbătoare în clipă, cu tipuri mai slab desemnate şi mai puţin consecvente, Chiriţa în provinţie rămâne inferioară piesei care o precedase. Alecsandri dovedea că, neavând o adevărată îndreptare critică şi concepţii despre ce e firesc şi nefiresc, scuzabil şi nescuzabil, vrednic de osândă şi vrednic doar de un zâmbet trecător în clipele de prefacere ale unui popor, nu poate exploata după cuviinţă, cu seriozitate şi simţ de răspundere, un tip reprezentativ, care înfăţişează unul dintre curentele în luptă. Publicul însă corespundea poetului, şi Chiriţa în orice împrejurări rămase favorita publicului". (Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, în legătură cu dezvoltarea culturală a neamului.
Teatrul românesc şi Vasile Alecsandri, vol. III, Editura Neamul românesc, Vălenii de Munte, 1909, pp. 78-85). Poate cea mai cunoscută piesă a lui Alecsandri, după seria Chiriţelor, fie şi pentru faptul că a fost inclusă în programa şcolară, este drama istorică "Despot-Vodă". Iată opinia unui titan al criticii lite-rare în legătură cu această piesă: "Despot-Vodă este una din dramele cele mai preţuite ale repertoriului nostru clasic. După Hasdeu, dar înainte de Davila şi Delavrancea, Alecsandri a fixat în Despot-Vodă categoriile esenţiale ale teatrului românesc istoric, cu un rol atât de însemnat în educaţia publică, acel mod în acelaşi timp naţional şi popular de a întrupa trecutul, confirmat de sentimentul general încă de la primele reprezentaţii ale piesei, în 1879, şi de atunci, ori de câte ori piesa a fost reluată. Prin felul său de a prezenta episodul istoric al lui Iacob Eraclid, Alecsandri a dat expresie acelei tendinţe naţionale şi populare care este a unei părţi foarte întinse a operei sale. A făcut aceasta într-o dramă bine compusă, cu dezvoltare rapidă către culminarea ei, în versuri armonioase, dintre care unele, bătute în efigie, dobândesc caracterul unor maxime patriotice, subliniate, ori de câte ori piesa se prezintă, de aplauzele publicului la scenă deschisă". (Tudor Voanu, Despot-Vodă la Teatrul Armatei, în Contemporanul, nr. 40 (522), 5 octombrie 1956)
Poate cea mai potrivită concluzie ar fi pasajul final al prefeţei acestei ediţii semnate de Mircea Anghelescu: "Dacă poezia lui Alecsandri a jucat un rol important în structurarea şi stabilirea genului înainte de Eminescu, dacă proza sa a dat un puternic impuls genului memorialistic, dezvoltat către sfârşitul acestui secol care a văzut cele mai rapide şi mai revoluţionare treceri la modernitate, teatrul este genul care l-a reprezentat cel mai bine pe autor şi a rămas în mare parte accesibil unui public larg, întotdeauna sensibil la generozitatea ideilor, la bonomia umorului său, la comicul de limbaj şi de ambianţă care conturează o lume evident schematizată, dar veridică în trăsăturile ei caracteristice".
Citește pe Antena3.ro
