Cutia cu bomboane otrăvite

În "Cutia cu bomboane otrăvite", carte apărută în 1928, Anthony Berkeley propune un exerciţiu intelectual cu suspans. Romanul său este o naraţiune poliţistă tipic englezească şi lectura lui ni-i readuce în memorie pe clasicii acestui gen: Arthur Conan-Doyle şi Agatha Christie.

Roger Sheringham, un scriitor de succes, conduce cu tact şi cu mult discernământ un Cerc Criminalistic unde se discută cu fervoare despre asasinate, otrăviri şi morţi subite. Un club exclusivist, în care accesul presupune trecerea unor probe dificile. Candidatul sau candidata trebuie să-şi demonstreze înclinaţiile de detectiv, în lucrări pe o temă dată. De aceea, numără doar şase membri: un avocat celebru, Sir Charles Wildman, o autoare dramatică nu mai puţin vestită, Fielder-Fleming, o romancieră sclipitoare, Alicia Dammers, cel mai inteligent (deşi nu cel mai agreabil) dintre scriitorii de romane poliţiste în viaţă, domnul Bradley, un om blând, cu o înfăţişare ştearsă, deloc vestit, domnul Ambrose Chitterwick şi, bineînţeles, însuşi Roger Sheringham.

Preşedintele Cercului îşi invită colegii să descifreze un caz nebulos, pe care Scotland Yard-ul l-a clasat ca fiind un accident tragic. E vorba despre moartea doamnei Bendix, careşi-a găsit sfârşitul mâncând bomboane otrăvite dintr-o cutie adusă de soţul său, o cutie frumos ambalată, oferită întâmplător de o cunoştinţă, care, la rândul ei, a primit-o cadou de la o firmă producătoare de dulciuri.
A dorit cineva, cu adevărat, sfârşitul respectivei doamne? A fost ea doar o victimă întâmplătoare? Atunci, cine trebuia, de fapt, să moară? Şi cine a fost criminalul? Sau inspectorii de poliţie care au investigat evenimentul au avut totuşi dreptate?

Timp de şase seri, iluştrii membri ai clubului îşi prezintă propriile ipoteze. La sfârşit, avem şase versiuni ale întâmplării, pe care toţi o socotesc o crimă cu premeditare. Şi fiecare dintre ele pare credibilă, bine argumentată, semn indubitabil că orice faptă poate fi interpretată în fel şi chip, în funcţie de personalitatea investigatorului. Dar nu numai examinarea cazului tenebros din perspective diferite este atractivă şi incitantă în această carte. În buna tradiţie a prozei englezeşti, autorul foloseşte acţiunea ca pe un pretext de a mânui o ironie de bună calitate. El se amuză pe seama tabieturilor pe care le au unele personaje, demască falsa onorabilitate a altora, pune sub semnul îndoielii capacitatea detectivistică a profesioniştilor din poliţie. Efectul este şi mai puternic, deoarece în nici un moment nu se renunţă la tonul curtenitor, politicos, chiar şi atunci când sunt puse pe tapet acuzaţii grave. Iar eroii au o identitate bine reliefată, începând de la trăsăturile fizice până la comportamentul pe care îl au în socie­tate şi modul în care se exprimă - de obicei cu o preţiozitate încântătoare.

Cu ajutorul unui roman poliţist, Anthony Berkeley reuşeşte să surprindă tipuri umane diverse, pe care le studiază persiflându-le. E ca şi cum un cercetător şi-ar observa exponatele dintr-un insectar şi, în loc să le înregistreze doar caracteristicile, şi-ar îngădui răgazul să şi râdă de însuşirile lor.

Desigur, astăzi nu se mai scrie decât rareori roman poliţist ca în perioada dintre cele două războaie mondiale. Nici măcar englezii nu mai apelează la o astfel de scriitură. Şaradele nu mai au aceeaşi priză la public. Dar "Cutia cu bomboane otrăvite" se citeşte cu plăcere tocmai pentru că nu se rezumă numai la descâlcirea unei enigme cu mijloace neconvenţionale şi reflectă şi viaţa unui eşantion uman, într-un mod inteligent, ingenios.
Recitind cartea pe care am parcurs-o prima oară în tinereţe, mi-a venit o idee: ce-ar fi dacă i-aş invita pe colegii mei de la Romanian Crime Writers Club să participe, ca şi eroii lui Berkeley, la descâlcirea unui mister căruia poliţia nu i-a descoperit rezolvarea? Ar fi, cu siguranţă, o experienţă şi agreabilă, şi instructivă.

"Era, evident, vorba despre o otravă folosită în producţia de bomboane şi de alte dulciuri. Trebuie să se fi făcut o greşeală teribilă. Firma folosise substanţa ca un substitut ieftin pentru lichioruri autentice şi, la un moment dat, se greşise dozajul. Faptul că singurele lichioruri pomenite pe ambalajul de staniol erau Maraschino, Kummel şi Kirsch, care au, toate, o aromă mai puternică sau mai slabă de migdale amare, era un argument în favoarea acestei ipoteze."