De la Bârca la Viena şi înapoi (XXVIII)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

15 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Mănăstirea benedictină e depopulată şi ea şi văd patru femei care bolborosesc rugăciuni, îngenuncheate în faţa unui Dumnezeu care păzeşte deopotrivă spiritele şi vitrinele magazinelor luxoase.

Patru femei care se roagă inutil.

Dar asta mi se pare mie că se roagă inutil. Poate că pentru ele e folositor ceea ce fac.
Poate că ele ar considera perfect inutilă viaţa mea şi li s-ar părea abjectă bolboroseala poeziei mele.

Sus, ieşind din natură, încoronând natura, cetatea propriu-zisă Salzburg. Este – se spune – singura cetate neînvinsă, necucerită, de prin aceste locuri. Măreaţă şi rece. Măreaţă şi distantă. Un fel de lift poate transporta – şi face asta mai ales vara – vizitatorii sus, în cetatea neînvinsă.

Vai, veacul meu ciudat, şi demitizator, cum faci tu din cetăţile neînvinse obiective de turism profitabile?!

Încerc să evaluez posibilitatea de a urca a duşmanilor cetăţii către cetate. Cuvântul imposibil e mic. E de mirare chiar cum a putut fi construită această cetate. Cred că odată terminată cetatea, constructorii ei n-au mai avut puterea nici măcar s-o vadă gata, să urce, să înţeleagă ce-au făcut.

Şi ce-aş mai putea spune? Că-mi place Salzburgul? E ca şi când aş spune că-mi place Mozart. Şi ce dacă-mi place, şi ce dacă nu mi-ar plăcea? Să descriu Salzburgul? Forţa mea e că nu voi povesti această melodie. Forţa mea e că sper să petrec în bun-simţ câteva ore la Salzburg fără orgoliul de a relata altceva decât ce ni s-a întâmplat nouă acolo. Căci în oraşul-capitală a muzicii azi, în oraşul dominat de von Karajan, în oraşul în care arta se mai simte la ea acasă, în oraşul în care se mai bat oamenii pentru a intra într-o sală de concert, eu m-am simţit ca o jucărie într-un pom de Crăciun. Vă trimit această carte poştală din pomul de Crăciun care e Salzburgul.

Mă simt bine aici, în pomul de Crăciun de la graniţa Austriei. În jurul meu alte multe jucării, cu inimă sau fără. În jurul meu istorie, muzică şi obiecte scumpe. Aici e cel mai bine să fii doar jucărie, pentru că în timp ce tu coşti mult şi n-ai nici sete, nici foame, o sticlă de Fanta costă şi ea mult şi tu n-o consumi.

Eu, jucăria dintre apă şi munte, eu, jucăria dintre domnul Mozart şi rămăşiţele sale muzicale, eu, jucăria dintre cetatea neînvinsă şi preţurile învingătoare, eu vă spun că în catedrală, la Sf. Paul, e bine, dar că în munte e şi mai bine.

Roma Nordului s-ar numi Salzburgul dacă n-ar fi concertele lui von Karajan şi amintirea lui Mozart care fac din Salzburg, Salzburg.

Un oraş care a iubit libertatea şi care a făcut din ea feudă. Cărţile spun că la Salzburg există într-o proporţie neexplozivă un amestec de profan şi sacru. Am simţit asta reamintindu-mi prin ninsoarea ce mă podidea o jucărie pe care am aşezat-o alături de mine în pomul de Crăciun şi de pâclă.

"Eine kleine nacht musick".

Noi vom cuceri vreodată, va trebui asta, cu armele spiritului şi cetatea neînvinsă.

Noaptea târziu, înapoi la Viena.

Şoseaua e o aventură. Aveam să aflu mai târziu că pe nişte oameni ca mine şi ca dumneata, exact în orele în care noi ne întorceam la Viena, pe o şosea alăturată, călătoria i-a costat viaţa. Televiziunea prezintă a doua zi accidentul sinistru de pe autobanda sud, unde din cauza unei frâne puse la nevreme, o cisternă cu benzină s-a răsturnat, o a doua a venit peste ea, şoseaua s-a acoperit de benzină în valuri gâlgâitoare şi-a fost suficient un singur foc pentru ca toate cele patru piste ale autobandului să se transforme într-un singur rug uriaş. Venite în viteză din cele două sensuri, câteva zeci de automobile s-au aprins. Ele luau benzină şi foc pe roţi şi plecau mai departe. Puţine au avut şansa de a se stinge mergând. Altora le-au explodat motoarele şi-n plină iarnă o înăbuşeală de cuptor a cuprins şoseaua.

Iarăşi a murit cineva în locul nostru.

Mă culc la Viena, la Elias, şi prin faţa ochilor mei obosiţi trece brusc imaginea unui TIR uriaş accidentat grav de un automobilist care intrase de-a dreptul în el. Am o tresărire de parcă mi-a murit un frate. Pe maşină scrie România. Aveam să aflu şi asta mai târziu, şoferul nu păţise nimic.

Infinită e puterea naturii de-a inventa chinuri!

Somn uşor, depărtata mea Elena, te duc în braţe să te culc, Andrei, obosit cum eşti, inflamat de bucuria că vei avea ce povesti şi puţin decepţionat că raiul nu e rai, noapte bună tuturor. Acum aş avea nevoie de un vis să-l visez cum vreau eu, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1979, la aproape 2.000 de ani de la Cristos şi la câteva minute după ce m-am întors dintr-o lungă călătorie, la aproape 2.000 de ani de la înălţarea lui Cristos şi la câteva minute după înălţarea la aceleaşi ceruri a unor oameni la fel de nevinovaţi ca şi el.

16 ianuarie 1979

Îl cunosc mai bine, la o masă a restaurantului grecesc "Jannis" aflat foarte aproape de ambasadă, pe Octavian Groza. Stăm numai noi trei la masă, dumnealui, Andrei şi cu mine, parcă ne-am afla pe puntea unei corăbii ce are de străbătut ninsorile seculare. Domnul Jannis, grecul care şi-a făcut un restaurant în care are şi mâncăruri româneşti, mă face să râd când pe lista sa de bucate găsim fasuladă.

Ce aproape suntem de greci în anumite privinţe, mă gândesc, ce mâncăruri asemănătoare şi ce puţin a lipsit ca la Yalta, când s-au întâlnit învingătorii celui de-al doilea război mondial, Churchil să prefere România Greciei.

Puţin mai multă simpatie britanică pentru România şi poate că astăzi scriitorul grec Adrianos Paunescopulos, împreună cu fiul său, Andreias, ar fi mâncat la restaurantul "Ion" din Viena iahnie de fasole.

– Churchil a zis însă: vreau Grecia; lui Stalin i-a plăcut mai mult România, ţ încât e bună şi fasulada, iar un restaurant românesc în Viena încă n-avem. E bună şi telemeaua de oi, nu se compară cu telemeaua de Tilişca, nu mai zic că nu se compară cu telemeaua de Tulcea, dar, în fine, domnul Jannis găteşte ca bunica, exact ca bunica, plus câteva măsline pe care maica-mare le-avea rar şi amenajările ce nu sunt la strachină, ci sunt la porţelanuri.

Linişte, afară ninge, ninge mult. Octavian Groza îmi spune că veştile din ţară sunt aceleaşi, ninsori sub formă de prăpăd.

Te induce în eroare acest om, Octavian Groza. Pare puţin aiurit, distrat în orice caz, dar este un om excepţional. La masa restaurantului grecesc unde am stat îndelung de vorbă m-am aflat pur şi simplu în faţa unei cărţi de istorie vie. M-a impresionat până la lacrimi preocuparea pentru istorie a acestui om. El este inginer, dar are o vocaţie umanistă rară. Sufletul lui Octavian Groza mi-a dezvăluit blânde arheologii în sinea lui şi m-a purtat prin vechea Dacie – pământul strămoşilor noştri.

Ne legase mai demult preocuparea comună pentru binele ştiinţei româneşti, şi acum mi-e dat să observ că nu întâmplător. Ci din aceeaşi pornire adâncă de respect faţă de trecutul nostru glorios. Nu poate iubi viitorul cineva care dispreţuieşte trecutul acestei patrii. Căci viitorul este cel mai apropiat trecut al nostru. Noi vom face din viitor partea noastră de trecut. Şi-n măsura în care vom şti să prefacem prezentul şi viitorul într-un trecut glorios şi acest viitor al patriei noastre va avea viitor.

Octavian Groza vorbeşte despre Valea Streiului, despre ciudatele aluviuni de-acolo, despre minerii pământurilor zărăndene, despre Geoagiu şi despre Deva. Ochii i se aburesc de lacrimi mărturisindu-mi că există nişte memorii extrem de bogate ale tatălui său, dr Petru Groza. Unde-or fi aceste memorii? Când ne va fi dat să le citim? Iubit şi minunat fiu al patriei, Nicolae Ceauşescu, când ne veţi obliga (chema) să scriem adevărata istorie a poporului român? Aşteptăm şi ne e teamă să nu îmbătrânim în speranţă.

Şi mă mai impresionează la Octavian Groza intimitatea pe care o creează vorbindu-mi despre valori din ţară, despre oameni deosebiţi, despre inginerul Alexandru Forje şi despre statuia încă o dată plină de sânge în memoria noastră a martirului Horea.

(Va urma)