De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXVI)

PESTE TIMP  •  JURNALUL UNUI DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri

18 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

După Masa Tăcerii ar urma încleştarea echilibrată ea însăşi a despărţirii, Poarta Sărutului, care parcă trece pe sub ea însăşi.

Şi de-acolo, s-ar profila, ca un stâlp inflexibil al paradisului, Coloana cea fără de sfârşit, aceea care se termină direct în cer, acea coloană despre care s-a spus cu atâta  îndreptăţire că reprezintă suprapunerea unor sicrie. Şi despre care mi-aş permite să spun că e un mănunchi de scări despre care am auzit acea splendidă glumă că da, într-adevăr, Coloana Infinitului reprezintă soarta poporului român când gâtuit, strâns bine, când eliberat din strânsoare, când te lasă, când te strânge.

Nici o convulsie, nici o descumpănire.

Când cretinii care făceau pe comuniştii au pus tractoarele să tragă cu lanţurile Coloana Infinitului, imediat după 1944 – îi deranja acea operă imperialistă, burgheză, decadentă – ei n-au ştiut că e imposibil să dezechilibrezi ceea ce s-a născut echilibrat. Ei n-au putut da jos Coloana Infinitului. A fost un protest al echilibrului împotriva a tot ce voia să-l sugrume. Şi-aşa cum Brâncuşi, din interiorul artei, a apărat echilibrul artei şi sănătatea ei, tot astfel Coloana Infinitului s-a constituit în armă a echilibrului lumii, în îndărătnicie şi în cumpănă şi-a refuzat să cadă pentru că se învârtea o dată cu Pământul. Puţine opere de artă din lume ating prin geniul cu care au fost lucrate acea înaltă organicitate care să le facă formă de relief naturală şi să le creeze duşmanilor artei şi duşmanilor lor senzaţia că e imposibil să fie luate din peisaj. Afară doar de situaţia în care acele tractoare ar fi smuls Coloana Infinitului din scoarţa planetei cu Gorj cu tot.

Mă uit la figurile parcă puţin mâncate de rugină, scheletizate, ale lui Giacometti şi încerc să mi le închipui în luptă cu un tractor. Splendide înfăţişări ale bolii lumii, sculpturi ale domnului Giacometti, pe voi v-ar putea mătura femeia de serviciu a muzeului şi v-ar putea duce cu făraşul la gunoi dacă un primar care ar face pe revoluţionarul ar hotărî, de exemplu în Viena, că voi sunteţi decadenţa.

Să sperăm că excesele s-au terminat pe Pământ. Deşi tot felul de ştiri înfiorătoare ajung la urechile noastre. Să sperăm – zic – că niciodată nici un primar, nici un revoluţionar analfabet, nici un fascist deghizat nu vor mai putea pune tractoarele să tragă arta afară din realitate. Şi vă închipuiţi ce rapoarte scria acel conducător de Gorj superiorilor săi, cum le povestea el ce acţiuni patriotice desfăşoară împreună cu tineretul entuziast care nu precupeţeşte nici un efort pentru a înlătura racilele trecutului, pentru a face curat în Gorj şi, dacă e nevoie, şi în alte judeţe.

Şi l-am iertat.
Şi i-am iertat.
Şi i-am uitat.

Dar e oare bine asta? E bine că nu a fost judecat moral nici unul dintre nebunii şi analfabeţii care au distrus valori ale civilizaţiei şi culturii române şi care şi astăzi încă, profitând de uitarea noastră, şi de mila noastră, şi de buna noastră cuviinţă, mai au curajul să exprime opinii?

Mă gândesc la Dan Deşliuţ. Ce monstruoasă figură, ce demagog ordinar! El şi-a făcut popularitate între scriitori atacând în toate ocaziile aşa-zisa poezie festivă, ocazională, patriotică, politică, pe care are grijă să le atace – zice domnia-sa – pe considerente estetice. Nu neg că există multă poezie proastă în cadrul larg al poeziei politice. Aproape la fel de multă poezie politică proastă câtă poezie de dragoste proastă există. Dar furia cu care Dan Deşliuţ atacă acest fel de poezie proastă nu vine, cum vrea el să sugereze, din aceea că însuşi a trecut printr-o perioadă când, cu naivitate şi cu credinţă a compus poezii proaste de factură politică. Dan Deşliu, ca şi mulţi dintre nemulţumiţii momentului, nu atacă poezia politică proastă din perspectiva unei poezii politice mai bune şi din perspectiva unei poezii politice mai proaste.

Şi apoi, prea mult preţuite coleg, pe poeţii care scriu poeme de dragoste festivă – zici dumneata – dedicate zilei de 1 Decembrie nu-i desparte de dumneata astăzi faptul că dumneata nu mai scrii poezii festive iar ei scriu, ci faptul că dumneata dedicai poezii festive zilei de 7 noiembrie şi nici o poezie chiar proastă, chiar festivă, zilei de 1 Decembrie. Între cele două zile, 7 noiembrie şi 1 Decembrie nu e o incompatibilitate esenţială dacă fiecare e sărbătorită în locul în care a devenit sărbătoarea unei colectivităţi, 7 noiembrie în Uniunea Sovietică, iar 1 Decembrie în România. Degeaba spui dumneata că nu mai scrii poezie patriotardă. Dumneata n-ai scris poezie patriotardă. Dumneata ai scris poezie dedicată altor patrii. Nu artistic eşti dumneata compromis, ci moral, servitor oribil ce-ai fost! Între 7 noiembrie şi 1 Decembrie nu sunt doar trei săptămâni de zile, ci o infinitate morală. Căci aşa cum n-aş putea cere poetului sovietic Vosnessenski, dacă l-aş ţine în captivitate, poezii dedicate zilei de 24 Ianuarie, tot aşa nu pot suporta ideea că acel stupid poet de toată ruşinea care a fost Dan Deşliu şi care a putut scrie acel jalnic vers, între atâtea jalnice versuri ale sale: "Hai noroc, să trăieşti, tovarăşe plan", poate fi acum, după îmbăierea în toată căinţa veacului, liderul liberal al unei obşti literare care crede prea mult în cuvinte. Şi când e scârbit Dan Deşliu de eventualitatea că un poet ar dedica o poezie planului? Nu atunci când planul minţea şi ascundea realitatea, ci tocmai acum, când planul spune adevărul, acum când planul a devenit realist şi fantastic în aspiraţia lui de a redresa economia românească, tocmai acum când planul ar merita într-adevăr să trăiască. Nu-mi propun şi nu voi sugera nimănui să scrie o poezie dedicată planului. Dar parcă mă dezgustă să-l văd pe fostul lup lucrând atât de atent la schimbarea părului său şi nici o secundă la schimbarea năravului său.

Iată-l şi pe celălalt martir al momentului, domnul Geo Bogza. El mi-a reproşat la Iaşi, în urmă cu câtva timp, faptul că am dedicat o poezie alegerilor de deputaţi din România. Ce m-a apucat? Ce eveniment găsesc eu în asta? Ce e cu această coborâre a poeziei în domeniul abject al festivismului?

Nu coborâm, domnule Bogza, nu coborâm. E adevărat că alegerile din acel moment au avut un mare defect, ireparabil, şi anume acela că în urma lor dumneata nu mai erai deputat în Marea Adunare Naţională, cum apucaseşi să fii în mai toate legislaturile anterioare, în care exista atâta democratism în România, în România de dinainte de 1965, încât nici nu era voie să se scrie că Blaga a murit. Dar ştiţi, excelenţă, de ce am scris despre alegeri că sunt un eveniment? Nu pentru că n-aş şti că mecanismul lor e încă perfectibil, că mai suntem încă şi în această privinţă victima unui obicei al unanimităţii neconvingătoare, nu pentru că n-aş înţelege că în anii viitori vor fi alegeri şi mai corecte şi mai alegeri, ci pentru că e într-adevăr un eveniment că măcar în anumite circumscripţii, în destul de multe, dacă stăm să ne gândim, au fost chiar alegeri, adică nu i s-a dat omului să aleagă din unul unu, ci din doi sau trei, unul. Dumneavoastră puteţi considera asta ca un simulacru de democraţie. Eu simt că aceasta este o temelie a democraţiei noastre viitoare. Şi apoi de ce să vorbim despre cele rele numai când e voie să vorbim despre cele rele? De ce nu v-aţi dat foc – că erau destule chibrituri şi era şi benzina mai ieftină – când Blaga, Barbu, Voiculescu, Ţuculescu mureau ca nişte nenorociţi, iar dumneavoastră eraţi academician? De ce aţi lăudat nu doar alegerile în care ieşeaţi mereu deputat – hai să zicem că alegerile nu făceau nici o victimă omenească – dar de ce v-aţi extaziat în faţa canalului la care au murit mii de oameni, morţi cu mult mai grave decât imperfecţiunea relativă a sistemului nostru electoral? N-aţi fost un debutant. N-aţi fost un nume nou în acei ani.

(Va urma)