Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aşa cum scria profesorul Zoe Dumitrescu Buşulenga, „a părăsi cartea – ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial – a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Cuvântul e statornic, creator. Nu se poate trăi fără modele. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte într-o perioadă de lipsă de valori. De multe ori, noi abolim trecutul, abolim rădăcinile – procesul este foarte insidios şi poate prinde. Drumul unei culturi, identificarea unei continuităţi într-o cultură nu se poate face decât pe două planuri: pe planul istoriei şi pe planul spiritului. Acestea sunt cele două constante. Pentru asta a militat Eminescu o viaţă. Eminescu a înţeles poate cel mai bine în epocă ideea de continuitate în cultură”.
De Ziua Culturii Naţionale, de Ziua lui Eminescu, mi se pare normal să cântărim trecutul, să evaluăm prezentul şi să scrutăm viitorul culturii româneşti. Acest lucru, de fapt, ar trebui să nu se reducă la o zi pe an, ci să fie o preocupare permanentă.
De Eminescu ne apropiem de fiecare dată cu o emoţie neobişnuită, el fiind mai mult decât un poet de geniu.
Mari cărturari din panteonul spiritualităţii noastre au încercat să-i definească trăsăturile esenţiale. „Rege al cunoaşterii omeneşti”, afirma Titu Maiorescu.
„Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”, scria Constantin Noica.
Citește pe Antena3.ro
Iar Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.
Să nu uităm nici ce scria George Călinescu despre marele poet: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Aşa cum afima Lucian Boia, în volumul Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit: „Şi totuşi, Eminescu nu e doar un mit. A existat, există încă şi un Eminescu adevărat, care abia se întrevede, acoperit de imensa construcţie mitologică al cărei prizonier a devenit. Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur şi simplu pentru că este nevoie de el. A fost nevoie de Eminescu, de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere, dar încă nesigură pe mijloacele ei. Astăzi, mitul acesta e pe cale de a se disloca. Pentru unii nevoia de Eminescu e mai mare ca oricând (dacă nu vrem să ne pierdem identitatea într-o lume globalizată şi uniformizatoare), pentru alţii (care îi consideră poezia desuetă şi nerecomandabilă), nu mai e nevoie câtuşi de puţin”.
Ion Luca Caragiale se destăinuia: „Eminescu? Era o frumusețe! O figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană.”
Covârșitoare este și mărturisirea lui Ștefan Augustin Doinaș: „Eminescu a fost și rămâne cea mai copleșitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile și insondabile ale unui fond autentic.”
Eminescologul Augustin Z. N. Pop afirma: „Cred în Eminescu ca în soare/ În magia frumosului/ Și în veșnicia neamului românesc.”
Unii au uitat că înainte de a fi un mit, Eminescu a fost un remarcabil poet, autentic, în jurul căruia s-a adunat întreaga mitologie.
Să ne aducem aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toţi scriitorii acestui neam. Eminescu avea acea muzică inconfundabilă a versurilor pe care toţi o iubim.
Aşa cum scriam într-un articol, avem nevoie de Eminescu, acest poet planetar, aşa cum avem nevoie de cultură. Când neuronii de cultură mor sau sunt ucişi, capul de pe umeri devine o mască desfigurată sau un pumn care loveşte. Când se ard cu sălbăticie biblioteci, când s-au distrus cu sălbăticie monumente, mâinile care au stivuit cunoaşterea pe atâtea ruguri ale demenţei, delaţiunii, dictaturilor, trădătorilor nu erau mâini de oameni, ci unelte ale pierzaniei condiţiei umane. Cultura este cea care întotdeauna a hrănit sufletele. De aceea cred că în primul rând cultura este cea care trebuie ajutată, sprijinită, recunoscută de guvernanţii noştri ca fiind singura şansă de a intra în rândul naţiunilor evoluate. Avem gigantice personalităţi culturale cu care ne putem mândri. Pentru ei cultura era nu numai în cărţi, ci şi în aerul pe care îl respirau.
Cultura nu poate învinge întotdeauna răul, nu elimină sărăcia, ea dovedindu-se de multe ori neputincioasă în faţa inegalităţilor care bântuie lumea de azi, dar poate ajuta spiritul să-i facă faţă şi să cultive în el ideea că poate să judece lucid locul şi rostul lui pe pământ.
De la Eminescu, cititorul contemporan a învăţat nu doar grandoarea, ci şi smerenia cuvintelor simple şi forţa celor nerostite.
Ne risipim din ce în ce mai mult geniile. Am aflat cu tristețe, în acești doi ani, vestea dispariției a tot mai multor valori ale culturii române, valori ce nu vor putea fi vreodată înlocuite.
Măcar de Ziua Naţională a Culturii şi de Ziua lui Eminescu să ne propunem să renunţăm la amputarea culturii, din teamă de a nu deveni din săracii Europei şi săracii ei cu duhul.
Ar trebui ca statul să se implice, chiar și în această vreme cumplită a pandemiei, pe care o trăim acum, și să soluționeze problema electricității și a gazelor în sălile de teatru și de concerte, aspecte administrative ce implică facturi gigantice, care continuă să împiedice creațiile culturale să își găsească drumul spre publicul lor.
Să deschidem o fereastră mare, largă şi cu mai multe faţete spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească, pentru că o merităm din plin pentru cultura pe care o avem.
Către Eminescu, de Nichita Stănescu
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
de cântec, m-auzi?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.
