George Banu cu dorul de depărtări

George Banu cu dorul de depărtări

Cărţile lui George Banu au, la citit, un ansamblu de calităţi, într-un cuvânt savoare. Aşa e şi cel mai recent volum al eminentului teatrolog, ”Parisul personal – autobiografie urbană”, apărut la Editura Nemira: îl citeşti şi te delectezi! Îmi vine în minte, lăsând la o parte pentru o clipă gândurile ţesute de autor în rândurile de pe filele ce alunecă uşor privirii, că George Banu, cel care a fost aproape patru decenii profesor la Sorbona, îşi strigă cumva dorul de depărtări, când dorul de apropieri îl mistuie prea tare.

Mustesc de fapte cugetările sale despre unele locuri foarte personale din capitala Franţei, care l-a primit cu 40 de ani în urmă (la 31 decembrie 1973 cobora dintr-un tren pe peron la Gare de l'Est). Dar, vorbind despre Paris, se desluşesc şi cei 30 de ani trăiţi în România, se desluşeşte Bucureştiul, pe care l-a reîntâlnit abia în 1990.

Cu dor permanent de a merge pe locuri necunoscute pentru a le descoperi misterul (a cutreierat lumea), George Banu descrie locuri cunoscute din Paris. Prin relatările lui, acestea par într-adevăr o descoperire pentru un călător-cititor, care a trecut poate de multe ori pe acolo. Totuşi, întregul eseu e o ”autobiografie urbană”. E aidoma unei împăcări a amintirilor.

Trăiri pariziene şi toate în jurul marei pasiuni – teatrul! Textele din micul volum (dar atât de condensat!) sunt însoţite de fotografiile Mihaelei Marin. Deci, gânduri şi imagini din şi despre Parisul ”personal”.
Iată ce spune George Banu în textul de început al acestei ”autobiografii urbane”: ”Harta personală pe care o conturez aici e fructul unei selecţii... ea sacrifică accidentele şi improvizaţiile de o seară, ea privilegiază relaţia între timp şi spaţiu ca matrice a unui loc de memorie. Îmi amintesc cafeneaua unde am avut rendez-vous cu Grotowski, dar unde n-am revenit nicicând, îmi amintesc seara petrecută cu Peter Handke într-un restaurant italian... ca nişte stele căzătoare, aceste locuri subzistă doar ca locuri ocazionale, imprevizibile şi nerepetabile. Niciodată nu le-am regăsit, ca şi cum teama de a resuscita asemenea momente unice m-a făcut
 să le evit (...)”.