În camera lui Honey

"Proza lui Elmore Leonard îl face pe Raymond Chandler să pară stângaci." Afirmaţie şocantă, lipsită însă de orice temei serios. Autorul ei, scriitorul britanic Martin Amis, ori era într-o clipă de mare generozitate când a enunţat-o, ori se afla într-un binecuvântat moment euforic, sau, poate, dorea cu tot dinadinsul să-l coboare de pe piedestal pe
creatorul lui Marlowe. Elmore Leonard este departe de a avea calităţile unui prozator ieşit din comun.

Totuşi, naraţiunile sale nu sunt complet lipsite de interes. În primul lui roman apărut în româneşte, "Un glonţ, un mort", impresiona violenţa de care dădeau dovadă personajele. În această carte, crimele se succedau pe bandă rulantă, iar autorii lor le comiteau fără nici o implicare emoţională, aşa cum alţii mănâncă seminţe.

"În camera lui Honey" ne întâmpină o atmosferă mai relaxată, de o voioşie căznită. Se reţine în special imaginea de carnaval pe care autorul o descrie cu voluptate şi cu o oarecare pricepere. Personajele poartă măşti, dar fiecare dintre ele ştie al cui e obrazul din spatele lor. De aceea, relaţiile dintre ele nu provoacă suspansul. Ai senzaţia că asişti la o scenă dintr-o piesă de teatru, în care, pentru a crea impresia de mulţime, aceiaşi actori apar din fundal, îmbrăcaţi, de fiecare dată, într-un alt fel. Dar travestirea nu te face să-i urmăreşti cu atenţia încordată. Reacţiile lor sunt previzibile. Iar tragismul lipseşte cu desăvârşire din paginile lui Elmore Leonard, oricare ar fi numărul victimelor. O lume rudimentară, cu trăiri mărunte, lipsită de aspiraţii, supravieţuieşte fără rost într-o ambianţă izolată de ravagiile provocate în alte părţi de al doilea război mondial.

Şeriful federal Carl Webster urmăreşte doi prizonieri germani, ofiţeri în Afrika Korps, care au evadat dintr-un lagăr de lângă Okmulgee. Aceştia se refugiază în Detroit, unde găsesc adăpost la Walter Shoen, măcelar de profesie, care seamănă izbitor cu Himmler. De altfel, el se crede frate geamăn cu odiosul Reichsfuhrer şi, pentru a rămâne în istorie, pune la cale asasinarea lui Roosevelt. Doar moartea acestuia, din cauze naturale, îi încurcă planurile ridicole. Evident, nu lipsesc femeile fatale: Honey Deal, fosta soţie a lui Walter, şi Vera Mezwa, spioană a germanilor. Şi ele interpretează diverse roluri, în funcţie de modul în care se derulează evenimentele.

Paradoxal, chiar dacă se comit asasinate, au loc urmăriri de maşini şi se organizează filaje, romanului îi lipseşte tensiunea. La aceasta contribuie şi continua sporovăială a personajelor, care au un chef nebun de a vorbi, amânându-şi acţiunile. Ele povestesc, pe îndelete, aceleaşi şi aceleaşi întâmplări, de multe ori cu aceleaşi cuvinte; spun cu deliciu bancuri, istorisesc fapte mai mult sau mai puţin fanteziste, se laudă cu participarea la situaţii uimitoare.

Deseori, şi bărbaţii, şi femeile vorbesc fără perdea, indiferent dacă se află într-un salon sau într-o crâşmă. Ca urmare, pe zeci şi zeci de pagini se înşiruie dialoguri între eroii guralivi. Limbuţia le acoperă fondul sufletesc sărac, limitat la nevoile existenţiale imediate. Oameni mediocri, cu probleme mărunte, care parcă participă la un joc stupid, în timp ce dincolo de Ocean, conflagraţia mondială îşi trăieşte ultimele clipe, lăsând Europa în ruine, presărată cu milioane de cadavre. Nici un erou nu te cucereşte - unde e un tip fermecător ca Philip Marlowe al lui Chandler? Şeriful Carl Webster o fi devenit faimos în profesia lui, adulat de jurnalişti, protagonist al unei cărţi de succes care îi înşiruie isprăvile, dar n-are pic de şarm. Umorul e aproape inexistent, deşi autorul doreşte cu ardoare să ne provoace uneori râsul. Iar plonjarea în adâncimile sufletului omenesc lipseşte cu desăvârşire. Nu-i destul să prezinţi detectivi şi criminali, ca să obţii un bun roman poliţist. Dacă naraţiunea e de o superficialitate vizibilă de la început, orice comparaţie cu Chandler devine o blasfemie.

"Să zicem, într-o prăjitură. I-a trimis-o la Warm Springs ca din partea prietenei, aşa cum susţinea Joe Aubrey, preşedintelui, Lucy Mercer. Walter ăsta e atât de deştept. Chiar dacă preşedintele are degustători precum regii de demult, o prăjitură de la Lucy Mercer n-ar fi trezit nici o bănuială. Preşedintele ia o bucată în timp ce i se schiţează portretul, ia câteva îmbucături, se prăbuşeşte pe scaun şi intră în comă"