Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Miercuri, 20 aprilie, ora 14.00, va avea loc la Librăria Mihail Sadoveanu din Capitală lansarea cărţii “Strigăte spuse în şoaptă” de Ştefan Mitroi, precum şi a monografiei “Ştefan Mitroi, optzecistul fără generaţie” semnată de criticul literar Ana Dobre. Vor vorbi cu acest prilej D.R. Popescu, Lucian Chişu, Verginia Vedinaş şi Nicolae Iliescu. În avanpremierăacestui eveniment, Jurnalul Naţional a stat de vorbă cu Ştefan Mitroi.
Jurnalul Naţional: Domnule Ştefan Mitroi, sunteţi un om foarte legat de locul naşterii sale.”Strigăte spuse în şoaptă”, cea mai recentă carte care vă poartă senătura, confirmă acest lucru. Acasă are, la dumneavoastră, semnificaţii tulburătoare, pe care cititorul le descoperă şi în poezia, şi în proza, şi în publicistica dumneavoastră. Vă propun să vorbim despre începuturi, despre cel puţin două începuturi: în viaţă şi în cunoaştere. Cum aţi început drumul în acest labirint al vieţii?
Ştefan Mitroi: M-am pomenit mirându-mă. Că exist, în primul rând. Apoi, de ceea ce era în jurul meu: lumina, cerul, păsările, copacii. Mai târziu am început să mă mir de oameni. Să-mi pun întrebări în legătură cu ei. De ce sunt aşa cum sunt? Ce sunt viaţa şi moartea? Ce este dragostea? Ce este ura? De unde vin ele? Şi de ce vin?
J.N.: Vă puteţi explica ataşamentul faţă de satul dumneavoatră, faţă de părinţi? E o datorie a fiecăruia sau ţine de imponderabilele sufletului omenesc?
Ş.M.: Acolo a început şi începe mereu lumea pentru mine. Dragostea mea faţă de acel loc şi faţă de părinţi, de amintirea lor mai bine zis, nu e o datorie, datoria însemnând, cum bine ştim, obligaţie. Ataşamentul faţă de satul natal şi de cei ce mi-au dat viaţă nu ţine de vreo obligaţie, ci de felul în care mi-este alcătuit sufletul. El, sufletul meu, ştie de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, eu nu. Şi cred că nici n-are rost să mă străduiesc să aflu.
J.N.: Aţi debutat în 1986 cu volumul de publicistică intitulat poetic, “Nimic despre singurătate”. Care au fost împrejurările acestui debut, ştiut fiind că aţi câştigat concursul Editurii Eminescu. De ce poetul Ştefan Mitroi a debutat ca publicist?
Ş.M.: Am debutat cu “Nimic despre singurătate”, un volum de publicistică, hai să-i zic literară, pentru că nu s-a putut altfel. Cei din generaţia mea ştiu ce însemna să publici o carte înainte de 1989. Mai ales prima carte. Aproape că era o minune. Ca minunea să se poată produce şi să scapi de singurătatea unei aşteptări lungi şi chinuitoare, am publicat “Nimic despre singurătate”. Poate mai mare decât bucuria debutului a fost cea de a mă fi apropiat de câţiva redactori de la Editura Eminescu de la care am avut mult de învăţat. Mă gândesc în primul rând la Aristide Popescu şi la poetul Nicolae Ioana, amândoi plecaţi din păcate dintre noi.
Citește pe Antena3.ro
J.N.: Aţi mai publicat înainte de 1989 două volume de proză scurtă - ”Războiul de după război”(1987) şi “Somnul verde al copacilor” (1989), iar în 1988, o carte pentru copii, ”Poveşti din ţara Arborado”. Ne puteţi evoca atmosfera literară a acelor ani premergători revoluţiei?
Ş.M.: Scriitorii erau mai vizibili, mult mai vizibili, decât azi, iar critica le acorda, până şi ea, atenţia cuvenită. Încă nu se născuse dihotomia ai noştri - ai voştri, ăştia sunt de dreapta – aştia de stânga, ăştia sunt îngeri – ăştia demoni. În anormalitatea acelor timpuri funcţiona o relativă normalitate în spaţiul vieţii literare. Ca să nu mai vorbesc de tirajul cărţilor. “Poveşti din ţara Arborad”o a apărut în o sută de mii de exemplare!
J.N.: Evocaţi cu tristeţe şi amărăciune, într-un articol din Jurnalul naţional, Eu chiar n-am participat la Revoluţie(16.12.2009), zilele din decembrie 1989. Aveaţi 33 de ani, vârsta lui Iisus. A fost o cotitură în existenţa şi în destinul dumneavoastră acest moment istoric? Cum v-a prins acest moment? Ce planuri literare aveaţi? Cum v-aţi acomodat la noua realitate?
Ş.M.:În zilele revoluţiei, planurile mele literare au trecut, ca să zic aşa, în umbră. M-am lăsat dus la vale, sau la deal, n-am aflat încă, de curgerea noilor vremuri. S-a întâmplat atunci cu mine un lucru care mi-a gâdilat orgoliul, dându-mi sentimentul c-am devenit foarte important, colegii de redacţie m-au ales în unanimitate, oamenii nu mai erau numiţi pe atunci, ci aleşi, redactor şef al noului ziarTineretul liber, pentru ca mai târziu să fiu ales şi preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Au fost doi ani de răsfăţ public. Dar şi de mare chin interior. Eram privit ca o vedetă, numai că eu n-am prea ştiut să joc acest rol. O dovadă în plus că mi se potrivesc mai bine viaţa liniştită şi simplitatea. Cred acum că mai degrabă am avut de pierdut de pe urma acelor momente de glorie efemeră. Abia după consumarea lor m-am întors la activitatea literară.
J.N.: Opera dumneavoastră literară se împlineşte după anii ’90. V-au apărut cărţi de poezie, literatură pentru copii, proză, teatru. Vă simţiţi un scriitor împlinit?
Ş.M.:Nu, nu mă simt un scriitor împlinit. Cred că sunt încă la început. Sper ca viaţa să fie îngăduitoare cu mine pentru a-l putea înfăţişa lumii pe adevăratul scriitor Ştefan Mitroi.
J.N.: Ce părere aveţi despre receptarea literaturii în general şi a literaturii dumneavoastră în particular?
Ş.M.:Este o situaţie asemănătoare celei din campionatul naţional de fotbal. “Cooperativa” stabileşte configuraţia clasamentului, nu valoarea competitorilor. Aşa se şi explică de ce suntem ca şi inexistenţi pe plan internaţional. Există o criză a receptării literaturii. Vinovaţi de ea nu sunt nici scriitorii, nici cititorii, ci “alde Mitică” din literatură care, deşi net superiori din punct de vedere intelectual, sub aspect moral nu se deosebesc cu nimic de alde Mitică din fotbal. Cât priveşte literatura mea, ea aproape că nu există pentru unii critici din Bucureşti. Adevărat, nu m-am obosit niciodată să le trimit cărţile mele. Şi nici să le fac curte. Bine, însă, că există pentru cititori. Primesc din partea acestora aprecieri atât de măgulitoare încât mi-aş putea pierde minţile dacă nu aş fi un om cu picioarele pe pământ. Ştiu exact şi cine şi ce sunt. Şi nu sunt ceea ce vor să spună laudele acestor oameni, dar nici ceea ce încearcă să dea de înţeles tăcerea cinică şi trufaşă a făcătorilor de ierarhii literare.
J.N.: Cine sunteţi, domnule Ştefan Mitroi?
Ş.M.:Un om care mizează de când se ştie pe sinceritate. Am pierdut mult, dar am şi câştigat.
J.N.: Aţi câştigat Premiul Academiei Române pentru proză în anul 2010.
Ş.M.:Fără să subestimez importanţa acestei recunoaşteri, eu cred că cel mai mare premiu pe care l-am primit până acum e faptul că, de exemplu, romanul Dulce ca pelinul a fost citit de oameni care în mod obişnuit nu citesc nici măcar la câţiva ani o carte. Şi nu le-a ţinut nimeni pistolul la tâmplă. Nici nu li s-a promis vreo plată pentru asta. Sau, dacă vreţi, singura plată a constituit-o conţinutul cărţii, atât!
J.N.: Sunteţi un jurnalist cu verb acid uneori, cu vorba caldă, alteori.Ce vă supără cel mai mult la lumea/realitatea în care trăiţi? Ce vă bucură cel mai mult? Ce speranţe nutriţi?
Ş.M.:Lipsa principiilor mă supără. Şi faptul că oamenii, deşi par să nu mai aibă loc unii de alţii, aşază distanţe tot mai mari între ei, înghesuiala îi face tot mai singuri. De bucurat, mă bucură micile scânteieri de umanitate. De la ele s-ar putea reaprinde speranţa.
J.N.: Vă este milă de umanitate, domnule Ştefan Mitroi? Indiferentă ştiu că nu vă este…
Ş.M.:Da, îmi este milă de umanitate. Uneori, atunci când scriu şi câteodată chiar când nu scriu, mă gândesc la ceea ce se întâmplă cu oamenii şi plâng. E vorba de felul în care îşi macină vieţile pentru cauze care n-au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să însemne idealurile existenţei lor. Şi mai e vorba de stăruinţa cu care ei inventează pustiuri acolo unde te-ai aştepta să vezi grădini înfloritoare, şi-şi învelesc sufletele în ele. Eu cred, şi nu sunt deloc nebun când spun asta, că am putea să facem ceva împotriva morţii. Nu s-o păcălim, fiindcă, în sens biologic, este cu neputinţă să devenim nemuritori, ci s-o amânăm, s-o ducem ceva mai departe de hotarul vieţii noastre. Dar asta nu se poate decât prin repunerea în funcţiune a fraternităţii care a existat odată şi prin redescoperirea umanităţii fără de care riscăm ca într-o zi nu prea îndepărtată să se pună în mod legitim întrebarea: “Omul se trage din maimuţă, sau maimuţa din om?”
J.N.: Aţi mers până în Portugalia ca să vedeţi satul lui José Saramago. Este Saramago un fel de alter-ego? Prin ce vă regăsiţi în acest mare scriitor? Seamănă Santarem-Azinhaga cu Siliştea-Grosu din Teleorman? Lumea este atât de mică…
Ş.M.:Saramago este un mare scriitor. Satele noastre, deşi din lumi diferite, seamănă. Mi-ar plăcea să semene şi destinele noastre, pentru că, să-mi fie iertată lipsa de modestie, am constatat că ne seamănă întrucâtva şi gândurile, şi visele. Diferenţa dintre noi e că el este, eu încă visez să fiu. Adevărat, am marele avantaj că nu mi-am încheiat viaţa, continuu să trăiesc, sunt viu.
J.N.: Ce întrebare anume aţi fi vrut să vă adresez şi nu am făcut-o?
Ş.M.: Aş putea înşira cel puţin o mie de întrebări. Eu cred că întrebările, nu răspunsurile, duc lumea înainte. Aş fi întrebat dacă Uniunea Scriitorilor este o instituţie care-şi justifică rostul. Şi aş răspunde că, mai degrabă, nu. Sunt scriitori cărora dacă le iei Uniunea de sub picioare, le-ai luat aproape totul, căci ei nu se bizuie pe cărţile lor, ci pe bisericuţele care funcţionează sub pulpana Uniunii, fără acestea mulţi dintre ei şi-ar pierde abonamentul la premii şi celebritate. Singurul lucru bun pe care-l face Uniunea este indemnizaţia pe care o primesc scriitorii pensionari, altminteri, ca să exişti ca scriitor, ai nevoie de liniştea unei odăi în care să poţi scrie, apoi de un editor şi de cât mai mulţi cititori, asta este tot, restul vine din capul tău şi de la Dumnezeu. Dovadă faptul că cei mai mari scriitori contemporani ai lumii provin din ţări în care nu există astfel de organizaţii. A nu se înţelege că militez pentru desfiinţarea Uniunii Scriitorilor din ţara noastră. Nu, zic aşa, dacă tot există, să existe pentru toţi, nu doar pentru câţiva sau câteva grupuri. Asta înseamnă ca în fruntea ei să se afle nişte oameni care chiar iubesc scriitorii, cărora chiar să le pese de ce se întâmplă cu aceştia.
O altă întrebare, în mod sigur mai importantă decât cea de mai devreme, ar fi ce I-aş spune sau ce I-aş cere lui Dumnezeu dacă m-aş întâlni cu El. Nu L-aş ruga să-mi învieze părinţii, căci asta ar fi nedrept faţă de ceilalţi oameni – adică lor de ce să nu li se cuvină acest privilegiu? -, ci I-aş cere să le dea tuturor oamenilor dreptul de a se juca, măcar o zi sau o jumătate de zi din viaţa lor, de-a El, de-a Dumnezeu, ca să vedem şi noi cum este. Ar fi o şansă colosală, singura, probabil, de a deveni cu adevărat buni.
Aş mai întreba, apoi, dacă încerc să mă vindec de ceva când scriu. Da, încerc să mă vindec de frică. Frica de curgerea necruţătoare a timpului şi faţă de moarte. E felul meu de a mă salva de singurătate, trimiţându-mi sufletul în lume să se apere, povestindu-se şi povestindu-mă.
Dar ca să nu se creadă că vorbesc prea mult despre moarte, aş întreba ceva şi despre viaţă. Din ce este făcută viaţa unui om, de exemplu. Şi-aş răspunde, parafrazându-l pe Pablo Neruda, că viaţa unui om, oricine ar fi acesta, este făcută din toate vieţile celelalte. Altfel spus, în fiecare om de pe pământ trăieşte o întreagă umanitate. Prin fiecare nou-născut, lumea o ia de la capăt. Vrem, nu vrem, vieţile noastre sunt legate între ele. Se spune că fiecare scriitor scrie, de fapt, doar despre el însuşi. Foarte adevărat! O face, însă, vorbind despre toţi oamenii. Marilor scriitori, în asta şi constă permanenta actualitate a operei lor, le iese de minune lucrul acesta. I-aş recomanda oricărui om care are îndoieli, să-l citească pe Tolstoi. Sau pe Dostoievski. Sau pe Gogol. Sau pe Paustovski. Sau pe Celine. Sau pe Marquez. Sau pe Llosa. Sau pe Ernesto Sabato. Sau pe Ismail Kadare. Sau pe Orhan Pamuk. Sau pe Pablo Neruda. Sau pe Bulgakov. Sau pe Saramago. Sau pe Marin Preda. Sau pe Eugen Barbu. Sau pe Dumitru Radu Popescu. Sau pe Fănuş Neagu. Sau pe Nicolae Velea. Se va regăsi cu toate întâmplările şi întrebările vieţii lui, în paginile acestora. Va fi tentat să creadă că a scris el însuşi cartea respectivă, numai că a semnat cu un alt nume.
Da, vieţile noastre sunt făcute din toate vieţile. În privinţa vieţii mele, sunt cât se poate de sigur de asta. Scriitorii, creatorii, în general, au acest imens privilegiu: de a le da celorlalţi oameni vieţile înapoi. Dar au şi temerea, imensă şi ea, că nu le va ajunge propria viaţă pentru a duce lucrul acesta la bun sfârşt.
Legat de o altă întrebare, vreau să vă povestesc o întâmplare foarte frumoasă din anul 2010. Era Sfântul Ştefan, a treia zi de Crăciun M-am pomenit cu un grup de colindători. Taman atunci a început să ningă. Şi dacă tot ningea, mi s-a facut dor de Fănuş Neagu. Şi dacă tot mi s-a făcut dor, am zis să mergem să-l colindăm. Ştiam că venise pentru câteve zile de la spital acasă. Dovadă că asta era ceea ce trebuia să facem, ninsoarea s-a înteţit. Fănuş Neagu aproape că a plâns de bucurie. Între două colinde mi-a spus: oricât ar fi literatura de valoroasă, viaţa întrece în valoare literatura. Am fost nedrept de cinic punându-i următoarea întrebare: Dacă vi s-ar propune să vă primiţi înapoi tinereţea în schimbul renunţării la cărţile pe care le-aţi scris, ce-aţi alege? Normal ar fi să aleg viaţa, adică tinereţea, dar tâmpit cum sunt, o să aleg totuşi cărţile. Acesta a fost răspunsul dumnealui. Sunt convins, nu ştiu dacă din cauza ninsorii care nu mai contenea, sau din altă pricină, că şi domnul Tolstoi, şi domnul Marin Preda, oricare dintre domnii pomeniţi mai sus ar fi răspuns la fel. E genul de răspuns care te vindecă sau ar trebui să te vindece de toate întrebările.
