Inchizitorul

Rareori am intalnit intr-o carte scene mai infricosatoare decat cele pe care le prezinta Mark Allen Smith in "Inchizitorul". Fara doar si poate, acestui autor ii place sa provoace frisoane cititorilor sai. si totusi, povestea din romanul lui e verosimila, in ea descoperind multe repere din lumea reala.

Geiger, protagonistul acestei naratiuni, are o profesie mai putin obisnuita: aceea de recuperator de informatii. Mijloacele pe care le foloseste pentru a obtine marturisiri sunt sofisticate: "Scopul lui era sa rafineze aceasta indeletnicire si s-o transforme in arta". Clientii care i se adreseaza vin din sectorul privat, din lumea crimei organizate, dar si din cadrul institutiilor guvernamentale. Acestia ii livreaza subiecti pe care Geiger ii interogheaza in locuri tainice. Are cunostinta de metodele pe care le folosise inchizitia: Culla di Giuda, un scaun in forma de piramida pe care subiectul, atarnat de o funie, era coborat incetul cu incetul, cizma spaniola, Fecioara de fier – un sarcofag de otel asezat in picioare cu multe cuie pe dinauntru si cu orificii prin care se introduceau diverse obiecte ascutite, tortura cu apa pe scandura, care crea instantaneu senzatia de inecare si multe altele.

Are insa si un cod deontologic: nu lucreaza cu copii, cu persoane foarte in varsta sau cu probleme cardiace. Nimeni insa nu poate sa ia contact cu el, altcineva ii intermediaza contractele. Nu da o mare atentie banilor pe care ii primeste pentru prestatiile sale. Este ca un artist care face "arta pentru arta", curios doar sa afle cat mai multe despre natura umana supusa la experiente extreme. De aceea, despre fiecare caz alcatuieste un dosar amanuntit, arhivat, dupa aceea, cu grija.

In aparenta, avem de-a face cu un om puternic. De fapt, el este extraordinar de vulnerabil. Are deseori migrene, somnul ii este bantuit de cosmaruri. Traieste singur si iese rareori din casa, intalnindu-se cu putina lume. Isi petrece mult timp ascultand muzica – poseda o colectie impresionanta de CD-uri. Saptamanal frecventeaza un psihoterapeut, incercand sa-si aduca aminte primii ani de viata din care nu mai pastreaza in memorie decat putine crampeie.

Dar nu specialistul il va ajuta sa-si aduca aminte cum a ajuns la New York la 18 ani. Pus in situatia de a tortura un minor, Geiger isi rememoreaza viata si descopera nu numai o explicatie a modului in care si-a ales meseria, dar isi dezvaluie si omenia. Cavalcada de intamplari devine din acel moment halucinanta: amenintari, rapiri, batai, urmariri cu masini, ascultari de telefoane, omoruri – nu lipseste aproape nimic din panoplia unui thriller cu multa tensiune.

Romanul nu este, totusi, doar o colectie de fapte atroce. Exista o miza a inregistrarii lor, in cele din urma ea devenind o incriminare a cinicei administratii americane. Dupa cum se stie, pe teritoriul american este interzisa tortura. Asta nu-i impiedica pe ingeniosii oficiali americani sa-i transporte pe cei banuiti de acte de terorism in diverse parti ale lumii, unde sunt supusi unor cazne cumplite. Iar cei care incearca sa deconspire astfel de fapte sunt redusi la tacere fara nicio remuscare.

Desi are ritm, suspans, inventie epica, "Inchizitorul" nu este o capodopera a genului. Lectura lui iti provoaca insa fiori de gheata pe sira spinarii. Pe o vreme caniculara este exact cartea care merita a fi citita, pentru a te mai racori.