x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Carte Jocul zero

Jocul zero

de George Arion    |    30 Dec 2011   •   21:00
Jocul zero
"Inainte sa se ridice, sar la el, il apuc de ceafa si ii tin fata lipita de podeaua fierbinte de cupru verde. Cand obrazul ii loveste podeaua, tipa in cele din urma – un mormait gutural care imi vibreaza in piept. E ca si cum ai incerca sa dobori un taur. Cand il apuc de ceafa, el deja e in genunchi, incercand sa se ridice in picioare. Ca o pantera captu­rata, se dezlantuie, dandu-mi o palma grea peste fata."

Intr-adevar, daca numai jumatate din intamplarile istorisite in aceasta carte ar fi reale, poporul american s-ar apuca sa demoleze cu multa inversunare sediul Congresului lor. Pentru ca, in faimoasa cladire unde deputatii din Camera Reprezentantilor si membrii Senatului dezbat proiecte de legi, se petrec lucruri care depasesc imaginatia muritorilor de rand si n-au nimic de-a face cu sloganurile inculcate natiunii de catre Parintii Fondatori: libertate, democratie, accesul tuturor la prosperitate, grija fata de securitatea cetatenilor. De multe ori, politicienii care tin discursuri avantate nu-si vad decat interesul perso­nal, votand, fara o analiza temeinica, potrivit doar indicatiilor primite de la grupurile care le sponsorizeaza campaniile electorale. Mecanismul pu­terii ascunde multe secrete murdare, de la esaloanele de jos pana la cele din varf.

De pilda, o sedinta a celor care se ocupa de alocarile de fonduri pentru diverse proiecte seamana mai mult cu o negustorie de taraba – tu imi aprobi mie o propunere, iar eu ti-o aprob pe-a ta, toata lumea e multumita si contribuabilul se intreaba unde dispar banii din taxe si impozite.

Nu e de mirare ca intr-un astfel de loc cu oa­meni vicleni si lacomi, insetati sa se instaleze cat mai sus in ierarhia sociala, infloreste un joc bazat pe probabilitatea ca o lege sa fie aprobata sau nu. Doi angajati din personal, Matthew Mercer si Harris Sandler incep si ei sa parieze, din plictiseala, dar si din dorinta de a-si rotunji veniturile. Ei isi cons­truiesc si o aparare in eventualitatea ca ar fi des­coperiti: "Noi nu schimbam legile, nu aprobam o le­gislatie proasta, nu ne mandrim cu orgoliile noastre si nu desfiintam democratia de mult stiuta. Jucam la marginea terenului; acolo este si­gur ? si distractiv. E ca si cum ai fi la o sedinta si ai paria de cate ori tipul enervant de la birou fo­lo­ses­te cuvantul «eu». Poti sa-l incurajezi si sa-ti dai toata silinta ca sa-l faci sa spuna altceva, dar, in cele din urma, rezultatele raman in mare parte la fel". Evident, fiind in cunostinta de cauza, de obicei anticipeaza corect rezultatul. Dar starea de eu­forie care ii cuprinde datorita unor castiguri ilicite este de scurta durata. Pe Mathew il calca o masina, accidentul fiind premeditat, si, dintr-odata, Harris incepe o cursa nebuneasca pentru a supravietui...

Ramas singur, el incearca sa dezlege misterul mortii prietenului sau. Amenintat, batut, urmarit, e gata sa-si piarda de cateva ori viata in con­frun­ta­ri­le cu Jones, un individ care se da drept angajat al FBI, fiind o veritabila masina de ucis, pusa in sluj­ba unei puteri oculte. Ghinionistul parior pune in­tre­bari in dreapta si in stanga, scotoceste prin bi­ro­uri de congresmeni, descoperind documente com­promitatoare. Cercetarile sale il poarta pana intr-un orasel din Dakota de Sud, unde, intr-o mi­na, la peste doi kilometri adancime, o companie fan­toma a amenajat un laborator destinat sa produca plutoniu. O companie apartinand unui stat din Orientul Mijlociu. Ceva mai ingenios e greu de in­chipuit – sa produci ingredientele unei bombe de mare putere chiar pe teritoriul dusmanu­lui tau, scapand astfel de suprave­gherea inter­na­ti­o­na­la.

Romanul lui Meltzer nu are pretentia de a in­tra in marea literatura. E doar o lunga succesiune de urmariri si de incaierari, ale unor personaje sche­matice, de partea Binelui sau a Raului. Are insa un ritm indracit si suspans. Tipic pentru literatura de consum, folositoare, vorba lui Alexandru Philippide, "pentru astuparea ceasurilor de plictiseala".
La multi ani!

×