Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească).
Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii, Stricte amintiri literare.
Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară, engleză etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983), Bunavestire (1985), Don Juan (1991). Câteva din volumele sale au fost ecranizate.
Nicolae Breban surprinde mereu dând impresia că are foarte multe de recuperat şi este stăpânit de teama trecerii rapide a timpului.
Iată ce spunea Nicolae Breban într-un interviu despre politica corectă a Europei: “Este una din formele recente de influențare a opiniei publice, o formă dogmatică. Este un nou catehism al comportamentului ideatic și social. Se vrea o nouă formă de înregimentare, care și reușește prin intermediul acestor ONG-uri. Acestea apar pe fondul anumitor crize sociale. Tot atunci se și manifestă. Astăzi, este un fel de dictatură a acestor ONG-uri, cum este și GDS-ul, care, de douăzeci și ceva de ani, funcționează pe un tip de opinie dictatorial, impus. Își impun doar propriile lor valori, excluzând cu mână forte pe oricine nu este de acord cu ei. De exemplu, revista mea – Contemporanul – , pe care o conduc de 26 de ani, nu e acceptată în librăriile Humanitas, ale domnului Liiceanu. Nici cărțile semnate de mine nu sunt în librăriile lui din țară, deși acest om, când era tânăr, nepublicat, venea aici și stătea cu lacrimi în ochi și mă asculta…”
Breban este el însuşi un roman, o carte deschisă.
Încă înainte de 1989, când Breban s-a reîntors în ţară reluând conducerea revistei Contemporanul, afirma: “România trece printr-un culoar la capătul căruia se află o uşă pe care scrie Libertate”. De altfel, a prevestit în romanul Bunavestire o schimbare. Îi place să afirme: “Cultura europeană majoră se face în Europa de Est”.
Citește pe Antena3.ro
La o întrebare despre ce înseamnă Premiul Nobel acum, Nicolae Breban a răspuns: ”Argentinianul Borges și românul Ionesco nu aveau nevoie de Nobel ca să facă tiraje enorme. La noi, probabil că cel care va lua Nobelul, dar și editorul lui, vor primi mulți bani. Atât. Nu-i va citi nimeni pe Cărtărescu, pe Blandiana sau pe Manea (Norman). Doar că, la fel ca în economie, așteptăm rezolvarea de undeva din afară. Nu putem decide singuri nici acest lucru. Așa că așteptăm, cu pălăria în mână, pe la o poartă străină, la Bruxelles, în America… Să ne dea ăia această recunoaștere, iar la schimb să ne ia pădurile, mineralele, bogățiile…”.
Despre cartea „Viaţa mea”, Bogdan Creţu scria: “Este o carte de o mare densitate epică, evocînd şi totodată analizînd evenimente-cheie din existenţa marelui romancier. Prezenta autobiografie este organizată tematic, criteriul cronologic nefiind încăpător: copilăria, adolescenţa, descoperirea primelor pulsiuni creative, prietenia, viaţa literară, cariera, aventura politică, femeia, exilul, tatăl fac materia unor capitole separate. Totul este însă subjugat de exorbitanta voinţă de a crea – care dă coerenţă şi sens existenţei lui Nicolae Breban. De aceea, “Viaţa mea” nu este doar reconstituirea unei biografii excepţionale, ci şi verificarea unei structuri, a unei «trăiri-tip care revine mereu», formulă prin care Nietzsche, invocat adesea de scriitor, definea caracterul. Mai mult ca niciodată, Nicolae Breban este dispus să meargă pînă la capăt, scormonind în trecut cu luciditate şi spirit critic, dar şi cu nostalgie şi patetism; martor al epocii pe care a traversat-o şi al propriei existenţe, el este însă şi un personaj viu, fabulos, extravagant, imprevizibil, capabil de uluitoare contradicţii, din seria memorabilelor personaje proiectate ficţional în atîtea romane. Viaţa lui Nicolae Breban se confundă, în mai mare măsură decît a oricărui alt scriitor român, cu monumentala sa operă.”
Romanele, nuvelele, eseistica, publicistica lui Breban se hrănesc din plin din biografia sa fabuloasă.
Nicolae Breban (nume literar al lui Nicolae Alexandru Breban), romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (născut 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români.
Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj.
Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953).
Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, 1957), cu schiţa Doamna din vis. Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.
Opera sa, masivă, complexă, problematizantă, avea să fie redactată în câteva etape, marcate de relația autorului cu regimul politic de la București din perioada dictatorială. A debutat editorial în 1965, cu romanul Francisca, pentru care a primit Premiul Academiei Române. În anii imediat următori publică romanele În absența stăpânilor (1966) și Animale bolnave (1967), pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În 1977 îi apare romanul Bunavestire, considerat o capodoperă de critica literară și încununat din nou cu Premiul Uniunii Scriitorilor, dar atacat vehement de regimul politic de la București, întrucât autorul intrase în conflict deschis cu Partidului Comunist, denunțând, în 1971, la Paris, tezele culturale dogmatice adoptate de regimul Ceaușescu.
„După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).
Între 1986-1989, exilat provizoriu la Paris, va scrie piesele de teatru Culoarul cu șoareci și Bătrâna doamnă și fluturele și îi apare romanul Drumul la zid, subintitulat poem epic. Om al proiectelor de ample dimensiuni, Nicolae Breban publică după 1990: trilogia Amfitrion (vol. I: Demonii mărunți, vol. II: Procuratorii, vol. III: Alberta), pentru care primește, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor, tetralogia epică Ziua și noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieții, volumele de eseuri O utopie tangibilă, Riscul în cultură, Spiritul românesc în fața unei dictaturi. Opera sa literară a fost tradusă în franceză, germană, italiană, suedeză, rusă, bulgară, maghiară, lituaniană, letonă, bucurându-se de o bună circulație internațională.
Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Director al revistei Contemporanul. Ideea Europeană.
