Mateiu Caragiale, bastardul-vânător de fuste bogate

„Ars” la bani de propriul tată, care și-a însușit 40.000 de lei (în aur) lăsați moștenire primului fiu de mătușa Lenci, Mateiu și-a smuls din inimă părintele și nu l-a mai (re)pus la loc nici măcar după moartea acestuia, când deja își înfipsese stindardul galben-verde în moșia fetei bătrâne Marica Sion.

Rod al iubirii (trecătoare) dintre Ion Luca Caragiale și Maria Constantinescu, Mateiu, apărut pe lume într-o zi de martie (12) a anului 1885, nu s-a bucurat prea mult de tihna căminului din mahalaua bucureșteană Sf. Vasile, strada Frumoasă, numărul 14. Angajați amândoi la Regia monopolurilor, sub protecția politicianului ploieștean Matei Smedeanu (nașul micuțului), între Maria și Ion Luca nu se căsca doar o diferență de treisprezece ani (tânăra mamă abia împlinise 20), ci și una, insurmontabilă, de statut social. Cu doar un an înainte de idila fragilă din care a izbucnit creatorul „Crailor de Curtea-Veche”, nenea Iancu dăduse lovitura cu „O scrisoare pierdută”, trambulină care l-a săltat, patru ani mai târziu, în funcția de director general al teatrelor. La „Naționalul” bucureștean, într-o seară norocoasă de iarnă, lui Caragiale senior avea să-i pice cu tronc o frumusețe de fată, Alexandrina, pe care n-a șovăit s-o ceară de nevastă la nici o zi de la fulguranta întâlnire. „Mi-o dai, tată-socru?”, l-a chestionat îndrăzneț Caragiale pe domnul Burelly, arhitect de origine italiană înrădăcinat pe meleaguri muntene de familia princiară Bibescu. „Dacă ea vrea, nu mă pot opune”, i-o fi răspuns Burelly, tată a trei fete. Și s-au luat „porumbeii”. „Ion Luca Caragiale nu și-a tăinuit întâiul fiu, ci l-a adus în mijlocul noii sale familii, cu consensul soției. Aceasta îi dăruise două fetițe, curând răpite de molimă, apoi un băiat -  Luchi - și o fată - Tușchi, dimpreună cu care Mateiu și-a petrecut copilăria. În noul mediu, el se bucura doar de o parte a afecțiunii, nu de cea mai mare, steaua căminului fiind Luchi, considerat copil-minune”, nota Barbu Cioculescu în studiul introductiv al remarcabilului volum întocmit de Fundația Națională pentru Știință și Artă în 2018: „Mateiu I. Caragiale. Opere”.

Cum s-a insinuat alienarea

„Din păcate - consemna în continuare fiul distinsului critic literar Șerban Cioculescu -, nici în casa tatălui nu domnea belșugul, familia se muta frecvent, din locuințe modeste în altele cu chirie și mai scăzută, în perioade lungi și critice trăia din împrumuturi, arareori restituite la timp, făcea datorii. Fostul director general al teatrelor din România exercita profesiuni profane, fără să izbutească nici acolo, încât, hărțuit de griji și împiedicat să scrie în liniște, începea să manifeste primele simptome ale unui complex de persecuție”. Potrivit mărturiilor contemporanilor, tatăl Caragiale instalase acasă un climat sever, în care copiii trăiau ca pe o reală sărbătoare banalele mângâieri pe creștet. „Nu este exclus să se fi purtat încă și mai cicălitor cu Mateiu, ca răsunet paradoxal al unui sentiment lăuntric de culpabilitate, sau, dimpotrivă, pentru ca astfel să-l protejeze în situația de copil venit din afară - mai aprecia Barbu Cioculescu în studiul citat anterior. În asemenea împrejurări stânjenitoare, cu răsunet zilnic, se va fi născut în băiat tendința secesionistă, dorința de a fi altfel, insondabil, intangibil, apărat de arma rezervei, tăcerii și a refuzului - alienarea”. Cu efect devastator pe termen lung! „Între părinți ostili, având a suporta nevricalele paterne, odioase lui, și lamentele materne, nu mai puțin stresante, Mateiu a avut parte de o copilărie scurtă și agitată, a cărei lecție nu l-a îndemnat să caute cu înflăcărare dragostea, cum se întâmplă cu cei mai mulți dintre adolescenți, când trec de pragul copilăriei”, releva Barbu Cioculescu. În toamna anului 1904, când sorbise deja de nouăsprezece ori din pocalul vieții și strângea la piept învățămintele dascălului Anghel Demetriescu - cel de la care discipolii învățaseră (foarte bine) nu doar latină și istorie, ci și că un tânăr are nevoie de cinci mii de napoleoni aur (o sută de mii de lei) pentru a porni în viață -, Mateiu Caragiale se găsea la Berlin, unde-și însoțise familia și unde tatăl lui spera să-l vadă absolvent de Drept. „Ideea de a mă constrânge să urmez studiile universitare de drept în Germania a fost, la tatăl meu, o sminteală mai mult. Sarcina ar fi fost pentru mine dublă: să învăț nu numai materia, ci, de asemenea, și limba în care aceasta era profesată sau scrisă. Studiile nu mi-ar fi slujit, de altfel, la mare lucru”, evoca năbădăiosul fiu în jurnalul ținut între 1927 și 1935.

Ura desparte fiul de tată

Atitudinea delăsătoare a lui Mateiu a fost folosită anul următor (1905) de Ion Luca Caragiale ca pretext pentru a reține pentru sine moștenirea ce i s-ar fi cuvenit primului său băiat. „Pe punctul de a intra în posesia unei frumoase moșteniri, Mateiu a fost, să o spunem, brutal deposedat. Mătușa Lenci, canceroasă, pe moarte, lăsase nepoților partea ei din moștenirea Momuloaiei, câte 40.000 lei de fiecare. Procedase astfel încredințată că fratele ei, ce moștenise de asemenea o parte egală din aceeași avere, era bogat și avea să se declare mulțumit văzându-și înzestrați copiii. În realitate, dramaturgul tocase grabnic banii săi, Mateiu chiar considerase șederea acestuia la Berlin, fără asigurare materială, ca un semn de dereglare psihică”, evidenția Barbu Cioculescu. În completare: „Înștiințat de conținutul testamentului, I.L. Caragiale a avut, desigur, o explicație cu propria soră, provocând modificarea actului de succesiune în favoarea primului în drept. S-a petrecut astfel cazul insolit când un fiu a fost frustrat de avere de părintele lui, împrejurare care a transformat sentimentele critice ale lui Mateiu la adresa genitorului său, în ură. La actul de deposedare se referea când îi scria amicului N.A. Boicescu de «comportamentul ignobil» al tatălui său și, tot astfel, schimbarea traiectului unei sume importante a însemnat pentru Mateiu un verdict de sărăcie cu atât mai nesuferit. Din acel moment, orice vână de comunicare sentimentală - și chiar rațională - cu tatăl s-a sleit”. Mateiu a încercat apoi să-și finalizeze la București studiile de Drept ratate la Berlin, a susținut câteva examene, apoi a renunțat. Definitiv. După moartea surprinzătoare a tatălui, survenită la începutul verii anului 1912, neobositul dandy de Dâmbovița și-a întețit vânătorile de fuste bogate și, până la urmă, a dat lovitura. Salvarea a venit în căsătoria cu mult mai vârstnica Marica G. Sion, căsătorie pusă la cale de prietenele din cercul de altădată germanofil al lui Mateiu, agentul cel mai activ fiind Margareta Miller-Verghy - dezvăluia criticul literar Barbu Cioculescu. Distinsa fiică a scriitorului George Sion, cu cinci ani mai vârstnică decât mama lui Mateiu, rămăsese fată bătrână după o pasiune nefericită, în prima tinerețe, față de un unchi al ei. Era o persoană foarte apreciată în anturaj pentru caracter, bunătate, fire luminoasă și tact; păstrase ceva dintr-o anumită frumusețe și mai mult dintr-o distinsă prestanță, iubea muzica, trăia retras, avea oarecare avere, destul de aproximativ administrată. Căsătoria, care a scandalizat pare-se cercurile aristocratice, a reunit un bărbat de treizeci și opt de ani, dintotdeauna înclinat către femei mai în vârstă și în genere debitor progeriei, și o femeie de șaizeci și trei de ani, ce nu avusese parte înainte de alt matrimoniu. Ce mai conta gura lumii, ambițiosul Mateiu își atinsese ținta.   

Trei milioane de galbeni, bijuterii și acțiuni de pe urma mătușii Momuloaia

Ecaterina „Momulo” Cardini a fost una dintre nepoatele negustorului brașovean Mihail Alexovici și verișoara mamei lui I.L. Caragiale. Soțul ei, Girolamo Cardini, zis „Momulo”, deținea în epocă mari averi, inclusiv terenul din zona Universității din București, unde a construit primul teatru din capitala României. Pe Calea Victoriei ținea o cofetărie și un restaurant, iar la Berlin, în Germania, inaugurase un club select cu circuit închis. După moartea cuplului „Momulo”, care n-a avut copii, au izbucnit lupte crâncene între moștenitori, miza războiului ridicându-se la trei milioane de galbeni, în afară de bijuterii, acțiuni la diverse firme, dividende etc. După îndelungi procese, familia Caragiale s-a ales cu o șesime din averea Momuloaiei.

Caragiale junior: „Adevărata filosofie asta e, banul”

Tonul alert și abundența amănuntelor pitorești din scrisorile pe care primul fiu al lui Caragiale le expedia, la Paris, amicului Nicolae Boicescu (care studia cu adevărat Dreptul), umorul cinic, căutarea aventurilor feminine n-au făcut din Mateiu un amant pasionat, un iubitor al iubirii - aprecia psihiatrul Ion Vianu (fiul criticului literar Tudor Vianu) în eseul „Frumusețea va mântui lumea” (Polirom, 2018). Nici pomeneală! Excitația nu e în primul rând sexuală - era convins Vianu - și citează, pentru a-și întări supoziția, dintr-o epistolă trimisă de Mateiu amicului Boicescu la 4 decembrie 1906: „Dragă amice, lucrează și tu pentru mine, gândește-te că planurile noastre sunt mărețe, că de unde suntem până unde vrem să ajungem e atâta drum. Drumul e lung, viața e scurtă, și o viață fără plăceri e o lungă și tristă preparare pentru examenul suprem al morții. Pe o (așa-zisă) viață viitoare - oricum ar fi, eu unul mă piș cu toată intensitatea la maximum. Un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeți stilați, Hortense, asta ne trebuie nouă. Filonul, filonul unde e! Eu cred că se va ivi”. Concluzia psihiatrului Ion Vianu? „Nu este discursul unui fanatic al sexului. Nu voluptatea trupească, nu iubirea sunt scopul, ci bogăția. Fetele de măritat (care pe vremea aceea aveau zestre) erau un mijloc în atingerea scopului și o podoabă, o piesă esențială a parurii. «E deplorabil să n-ai bani!», exclama Mateiu. Sau altă dată: «Adevărata filosofie asta e, banul»”. Ce-ar mai fi de adăugat? Nimic.

86 de ani s-au împlinit pe 17 ianuarie 2022 de la moartea prematură a lui Mateiu Caragiale (1885-1936), primul fiu al mult mai  cunoscutului său tată, Ion Luca Caragiale

„Sunt scriitori care, pentru a lăsa o urmă în literatură, scriu o sută de narațiuni. Fiul cel mare al lui I.L. Caragiale a scris una singură (Craii de Curtea-Veche) și s-a impus de la început”, Eugen Simion, critic literar

„Eram cât pe aci să fiu legatarul unei moşteniri de aproape 40.000 de lei. Tatăl meu mi-a şterpelit-o. Aceşti patruzeci de mii de lei mi-ar fi schimbat cu desăvârşire viaţa. Pierderea lor mi-a fost fatală”, Mateiu Caragiale

Mateiu Caragiale era convins că pentru a reuși în viață, orice tânăr trebuie să aibă la dispoziție cel puțin 100.000 de lei. „Dacă e nevoie să ucizi pentru ei, nu ezita s-o faci!”, era crezul intim al fiului lui Ion Luca