Născut cu "Îngerul" în cap...

O reverenţă făcută unui spaţiu fascinant: Brăila. Maestrul Fănuş Neagu vorbeşte despre ceea ce l-a făcut să scrie romanul "Îngerul a strigat".

Cum l-ai organizat? Eu adun şi desfac, împrăştii şi iar adun lumea Brăilei într-o altă carte de-a mea. Sunt acolo câteva pagini pe care ţi le-aş da să le publici ca făcând parte din acest interviu. Vrei să le citeşti?

Da! (îmi întinde cartea "Scaunul singurătăţii", pe care o deschide la pagina 315, cu mici tăieturi şi adnotări scoase pe margine, cu pixul. Parcurg într-o clipită pasajele despre mirobolanta lume în care s-a născut Fănuş Neagu şi-mi dau seama că interviul aşa trebuia să înceapă). Perfect!

Aventură şi visători pe Strada Mare
" - Strada Regală era fără asemuire!
... Strada Regală era Brăila în spaţiu reductibil. Măreţia, virtutea, prejudecăţile, zelul isteric, beatitudinea, perseverenţa, focul vestalelor, energia dinamică şi aceea ostentativ latentă, în care se intercalau o disperare eroică şi un frison malaric. Începea lângă bariera Râmnicului, saluta cu distincţie Halele şi, mărginită de case cu două etaje, toate coapte de căldură - la parter prăvăliile, băncile, restaurantele, zarafii -, mergea să se verse în Piaţa latinităţii, dominată de statuia împăratului Traian şi de Turnul ceasului, dincolo de care se aşternea coborând Strada Portului, dominată de casele dulci ale pisicii negre, viciul miorlăind în năduşeala algelor din toate mările, Voracitatea, Demonii, apoi Majestatea Sa Portul, uriaşele depozite de mărfuri, Aurul, Aventura, Capitalul, Golanii, Jindul, şantanele, Cuţitul, Dunărea şi, peste Dunăre, Raiul bălţilor, pronunţie apăsată de mistere, inaccesibilă Excelenţei sale Prefectul, Primarul şi Bancherul, boltă vrednică de cinste şi respect, intrată în cântec, legendă şi mit. Intrată, în proporţii alarmante, şi în Apocalipsă. Domneau în ea pescarii, ţăranii din satele de pe grinduri, ciobanii în legănata transhumanţă, hoţii de cai. (...)
Pe Strada Mare se lăfăia Viitorul burghez;
Jos
în Port,
Visătorii păduchioşi.

Cu toţii meniţi deopotrivă urgiei de-a se scufunda, împreună cu secolele de aspiraţie, somn vătămător, revoltă, ură, speranţă, vin, pâine, scandal, profeţii smintite, cazuri stranii, locuri comune, proxeneţi, pleşcari, guşteri favorizaţi de soartă, evadaţi din puşcării, muncitori, băcani, hamali, misiţi, copii de alergătură, curve, profitori, moşieri, cârciumari, armatori, trei mii de căpitani de vas, barcaze, bărci, neam românesc amestecat cu greci, everei, armeni, italieni, turci, lipoveni, în cea mai sângeroasă clipă a istoriei, al doilea război mondial, din care să se arunce apoi, sfârtecaţi de glonţ şi descurajare, într-o revoluţie, ultimativă în intenţie, întâi confuză şi exterioară, tulbure în expresie - mistica eliberărilor! -, un pârjol patetic, dramatic, încercând transplantări străine, erori elaborate de alţii şi experienţe halucinante până să pătrundă în matca sa proprie, şi ea mereu frământată, rodind triumf, abuzuri, împotriviri, pentru ca nimic să nu mai fie în Brăila ireproşabil, dar nici flămând, ci totul în veşnică schimbare, nesfârşit vârtej, durere, apoteoză, ceas al dragostei alternând cu vituţile blestemelor sacre. (...)

Pe Strada Mare, vara, negustorii îşi scoteau mărfurile afară. Pe o mie de tejghele, o sută de mii de baticuri, şaluri, stofe, papuci, pantofi, cizmuliţe şi mai ales pânzeturi colorate. Toate la un loc închegau un miros nemaipomenit; s-a pierdut, nu mai e! Te pătrundea credinţa că stămburile alea îşi aleg în minte trupul pe care să-l îmbrace şi încearcă de o mie de ori o mie de mirosuri ca să-l găsească p-ăla de se potriveşte pe fiecare muiere. (...)

Pe Strada Mare se mâncau scrumbii albastre fripte în ţiplă, saramură în care plutesc cinşpe picături de ulei de măsline, saramură albastră cu ochi galbeni, nu există ceva mai bun pe lume. În vremea aia, când intrai pe Strada mare, Strada Mare te-ntreba: măi, dar tu ce crai mare eşti? Eu sunt hoher, verdugo, boia, călău neîmplinit şi poftesc untul pământului.

Dar tu, ăstălalt, cu mustaţa blondă, nas de vultur, sprinten, mlădios şi cu ochii ascunşi? Eu sunt cetăţeanu din comuna Filioara de Dunăre (minţea, era din altă parte), chemat în judecată la tribunalul din Vârşeţ, regatul Serbiei, acuzat că, împreună cu ungurul Andras Ferncz din Seghedin, am furat douăj de cai ai moşierului Zoran Jugastru. Ruzmanele mamii voastre de haimanale, luaţi ce vă trebuie şi plătiţi drept, altfel vă scurtez cărările.

Pe Strada Mare, orezul se vindea cu sacul, portocalele, fideaua, smochinele şi macaroanele cu lada, măslinele cu butoiul, icrele negre cu putinica sau cu găleata, vinul se bea cu vadra, berea curgea prin şanţuri, romul ardea atotcuprinzător în cazane rotunde, creşteau din el câte patru, câte şase, câte opt corbi beţi. Sute de grătare cu mititei, cârnaţi, fripturi, patruj de feluri de ardei iuţi şi zece de boia de ardei, murături, castraveţi, salată, muştar care-ţi spărgea cerul gurii şi movile de jumări de porc. Fripturile se serveau pe funduri de lemn, având la un capăt o scobitură în care se scurgea mustul, adunându-se cu mujdei, piper şi cimbru.

Înfigeai o jimblă-n jiu, c-aşa se chema minunea aia, şi te înjurai cu papagalii cocoţaţi pe firmele cârciumilor şi chemând muşterii: la noi găsiţi oricând un mertic de ovăz pentru cal, o sticlă de vin pentru călăreţ. Atârnau în galantare nisetri de o sută douăj de kilograme, zece mii de iepuri jupuiţi (toată lumea mânca tocană de iepure sau tocană de măruntaie de porc în sosuri dichisite), cinşpe mii de raţe şi cinşpe mii de gâşte sălbatice (toată lumea mânca raţe şi gâscă pe varză), iar măcelăria din colţul Regalei cu Griviţei punea duminica în vânzare carne de cămilă. Şapte capete de cămilă am mâncat într-o lună (o spune un personaj al romanului "Scaunul singurătăţii").

Eram în puterea vârstei, mistuiam bine, numai la gustarea de dimineaţă puteam să-nfulec douăj de grauri prăjiţi, împinşi pe gât cu vin brumat, oţelit în pivniţă de han sau de tavernă, lătrat cel puţin doi ani de duhurile rele. Pe Strada Regală găseai loterie, biliard, nebuni, petrecăreţi, puhoaie de mâncăcioşi, hoţi cu nemiluita şi târfe care coborau în port şi-şi puneau ibovnicii să cumpere tărgi cu peşte mic şi ele îl aruncau pescăruşilor: înfulecaţi cât vă place şi legănaţi cerul.

Unu născocise un perete de sticlă, atârna-n partea de sus o juma de porc, chelnerul apăsa pe nişte mânere şi vedeai cum se desfac bucăţi de carne şi de grăsime, se toacă şi se amestecă şi se adună într-un cârnat lung, care cădea în ceaunele cu ulei încins. Bănuiesc că era neamţ, fiincă-ţi sevea cârnatul numai cu varză călită. Pe Strada Regală nu erai niciodată pe marginea prăpastiei, la nevoie puteai să te salvezi agăţându-te de-o inimioară de turtă dulce."

Brăila, dragostea mea!
Romanul dumneavoastră "Îngerul a strigat" a apărut în 1968 şi a fost considerat de mulţi cartea anului. Aţi lucrat la el şapte ani. Cum a "crescut" romanul în acest răstimp?

Cred că m-am născut cu el în cap. Apoi, din copilărie, am început să devin o sumă de poveşti ascultate de la bătrâni, de la părinţi, de la bunici şi mai ales de la acei oameni năzdrăvani ai satului, între care îl trec la loc de frunte pe unchiul meu mai de departe. Îl chema Costache Andrei. Constantin pe el şi Costache pe taică-su. Lumea, ea a decis să-i spună Che Andrei şi el o saluta c-un pahar de vin.

Che Andrei, personajul "îngerului..."!

Da, a existat în carne şi oase, locuia gard în gard cu noi şi avusese o viaţă fabuloasă, în sensul că băuse numai ţuică până la 20 de ani, iar de la 20 de ani nu băuse decât vin. Până pe la 80 de ani, când s-a prăpădit, viaţa lui s-a petrecut în mare parte ca într-o poveste năzdrăvană, neverosimilă. Căzut prizonier în războiul balcanic, fusese cărat prin toate oraşele jalnice ale Bulgariei; bulgarii l-au vândut turcilor, care l-au dus la Istanbul, iar de-acolo, tot printr-o miraculoasă întâmplare, ajunsese la Ierusalim, dus cu forţa.

Îl priveam uluit când o lua la ureche şi se pornea să-mi descrie peisajele Orientului... Cred că pe multe le şi născocea... Fusese ştergătorul de praf a 2.000 de căpăţâni dintr-un muzeu. Nu găsise niciodată o bucată de creier, mi-a spus. De unde şi convingerea lui că trei sferturi din omenire nu posedă nici urmă de creier.

Capete retezate în război?

Nu, cred că era un muzeu de anatomie sau aşa ceva... Toată această zonă a romanului, în care personajul se mişcă, este zona Brăilei şi a bălţilor Brăilei, este spaţiul căruia înainte i-a cules mierea cu multă delicateţe Panait Istrati... Eu aş fixa norocul meu în următoarea formulă: după ce Bărăganul a fost străbătut şi cântat de Odobescu, parţial şi de Alecsandri, apoi de Duiliu Zamfirescu, el a căpătat o aură specială, intrând şi în atenţia marelui prozator şi poet Vasile Voiculescu, care s-a lăsat, doldora de cântece nemuritoare, şi spre câmpiile Brăilei...

Viaţa a făcut ca acest Bărăgan să fie dat pradă urmaşilor. Partea dinspre Borcea o împărăteşte Ştefan Bănulescu. Cea dinspre Urziceni - Constantin Ţoiu. Apoi, osul cel plin de măduvă mi-a revenit - miazănoaptea Bărăganului şi Brăila... Brăila pe mine m-a fascinat mereu - eu sunt de la ţară - şi cred că prima întâlnire cu acest oraş a plantat în mine o dragoste mistuitoare. Oborul, Halele, portul, cartierul Karakioi, Brăiliţa - o cunună de legende.

Apoi, Strada Mare, despre care v-am dat să citiţi, mi-a chemat paşii necontenit. Un negustor avea acolo o prăvălie cu rochii de mireasă şi eu eram convins că pe proprietar îl cheamă Domnul Mireasa. Ani de zile l-am salutat cu "Domnul Mireasa"... Brăila a fost un oraş fabulos, mai ales între cele două războaie, când comerţul era dominat de grâul de la Dunăre, grecii stăpâneau morile Violatos şi Zangopol, celebre în epocă; un armator, Embirikos, avea 99 de vapoare pe mările lumii - de la 100 în sus creşteau năpraznic impozitele.

Mai târziu am aflat că Palatul Artelor din Brăila e făcut de acest Embirikos, care a avut un fiu poet, excelent poet, născut la Brăila, mort la Atena. Ca toţi grecii care acumulau averi în România, şi Embirikos, murind, şi-a lăsat averile Insulelor Ciclade, drept pentru care cei din Brăila l-au trântit în subsolul Bisericii Greceşti, n-au dat voie să fie înmormântat vreme de o lună, întrucât nu lăsase oraşului Brăila decât 20.000 de lei, din care s-a construit un wc public. Există şi acum...

"Brăila pe mine m-a fascinat mereu - eu sunt de la ţară - şi cred că prima întâlnire cu acest oraş a plantat în mine o dragoste mistuitoare"

"Cred că m-am născut cu romanul «Îngerul a strigat» în cap. Apoi, din copilărie, am început să devin o sumă de poveşti ascultate de la bătrâni, de la părinţi, de la bunici"

"Între acei oameni năzdrăvani ai satului îl trec la loc de frunte pe unchiul meu mai de departe. Îl chema Costache Andrei. Constantin pe el şi Costache pe taică-su. Lumea, ea a decis să-i spună Che Andrei şi el o saluta c-un pahar de vin"
Fănuş Neagu, scriitor

Va urma
Citiţi mâine partea a doua a interviului cu Fănuş Neagu. O poveste care n-a fost poveste despre "Îngerul a strigat", cartea anului 1968.