O carte care nu ascunde adevărul

O idee solid înrădăcinată este aceea că evocările, scrierile memorialistice cu şi despre importante personaje ale regimului politic revolut au, fără excepţie!, o perversă intenţie manipulatorie. Urmărind să–i inocenteze pe evocatori sau, mai grav!, să retuşeze imaginea regimului din ale cărui eşaloane superioare au făcut parte.

Poate de aceea jurnalistul Dan Constantin avertizeză în prefaţa dialogului-fluviu cu general colonel Constatin Olteanu -”O viaţă de om”(*) - că aceste demers ”nu conţine mesaje subliminale şi nu trebuie citit printre rânduri”. “Este - încheie Dan Constantin - o carte sinceră , care nu are pentru ce să ascundă adevărul.”

Iar interlocutorul are ce-i spune jurnalistului, scoţând la iveală multe lucruri desprinse din experienţa pe care a acumulat-o de-a lungul unei remarcabile cariere militare, politice şi ştiinţifice. Generalul Constantin Olteanu este, în felul său, un personaj cu o biografie socială bogată şi deosebit de interesantă: domnia sa a fost şef al secţiei pentru probleme militare şi juridice, şef al statului major al Gărzilor Patriotice, Ministru al Apărării Naţionale, deputat în Marea Adunare Naţională, membru al Consiliului de Stat, Primar General al Capitalei, membru al Comitetului Politic Executiv şi secretar al CC al PCR. Aşadar, nu doar un martor, ci un participant direct la multe evenimente politice interne şi externe care au marcat destinele României într-o perioadă densă şi dramatică.
 
Numai că interesul cărţii depăşeşte latura sa strict documentară fiindcă, data aceasta, istoricul Constantin Olteanu este cel care împleteşte evocarea faptelor pe care ler relatează omul politic Constantin Olteanu cu analiza semnificaţiilor lor. Un merit esenţial al cărţii de faţă constă în raportarea fiecărui fapt de viaţă, a fiecărui eveniment politic, a fiecărei decizii luate într-o împrejurare sau alta, la circumstanţele politice, economice sau de ordin militar, ale timpului istoric în care s-au petrecut. (Fac această precizare anume pentru a mă despărţi de unii analişti care sancţionează evenimente şi oameni din trecutul apropiat doar prin simpla raportare la circumstanţele şi exigenţele radical diferite ale prezentului.)
 
Domeniul  pentru care zicala “după război, mulţi viteji se arată” este, bineînţeles, cel militar. Aici rememorările generalului Constantin Olteanu aduc multe date noi referitoare la poziţionarea României în structurile Tratatului de la Varşovia şi, în special, faţă de anumite decizii militare dar, în ultimă instanţă, politice luate în numele “frăţiei indestructibile sistemului socialist”. Sunt în capitolul VII al cărţii, pagini despre acest subiect pe care autorul îl numeşte, pe bună dreptate: ”poziţia singulară a României”, accentuându-se, pe bună dreptate, pe ideea că a fost vorba despre poziţia ţării noastre şi nu doar despre o poziţie strict politică a partidului unic sau a unei anumite persoane: ”Este de subliniat că România, deşi făcea parte din Tratatul de la Varşovia încă de la constituirea sa, şi-a păstrat identitatea, şi-a afirmat personalitatea şi demnitatea de stat suveran, a desfăşurat o susţinută activitate pe plan extern pentru rezolvarea paşnică a complexe create pe continentul european, s-a pronunţat pentru înlăturarea obstacolelor din calea colaborării în domeniile comercial, economic şi tehnico-ştiinţfic.” Realismul şi spiritul de echilibru al acestei poziţii este demonstrat, consideră generalul Constantin Olteanu, şi de relaţiile Armatei române cu armate din ţările membre NATO, respectiv cu armate din ţări nealiniate.
 
Un domeniu distinct în construcţia cărţii este cel consacrat activităţii pe care evocatorul a desfăşurat-o în structuri superioare ale partidului şi statului. Sunt aici multe observaţii subtile, cu miez, cum ar fi cele pe tema relaţiilor dintre membrii CPEx şi mai ales, cu privire la poziţia cuplului Ceauşescu în conducerea afacerilor politice ale partidului – stat. Mă refer, cu precădere, la notaţiile despre raporturile pe care Constantin Olteanu le-a avut atât Nicolae Ceauşescu, dar şi Elena Ceauşescu în perioada în care domnia sa a îndeplinit diverse funcţii politice.  Aleg, deloc întâmplător, câteva referiri la intervenţiile Elenei Ceauşescu pentru a stopa importante documente militare de interes strategic, ca şi la tergiversarea sau chiar stoparea  numirii unor generali şi ofiţeri în funcţii importante. Sunt fapte pornind de la care putem înţelege mai bine cum a funcţionat, cu rezultatele ştiute, binomul politic într-o autocraţie  care, într-un final, nu putea fi decât falimentară.
 În ceea ce îl priveşte pe Nicolae Ceauşescu, portretele pe care i le face memorialistul sunt  nuanţate, depăşind atât clişeele hagiografice ale “epocii” , ca şi pe cele negativiste ale anilor care au urmat. În tot, avem un Nicolae Ceuşescu mult mai complex , cu unele calităţi  dar mai cu seamă tarat de grave complexe şi de limite pe care nu le putea depăşi. Foarte sugestivă este, chiar dacă se referă la un fapt minor, rememorarea unui incident provocat de introducerea în programul de trei ore al televiziunii a unui film de desene animate pentru copii (“Mihaela”). Reacţia lui Ceauşescu spune totul despre megalomania sa patologică: “De-aia v-am dat eu(s.n.) trei ore la televiziune, să puneţi voi Scufiţa Roşie?” După care, emisiunea cu pricina a fost eliminată din program! 
 
Există, accentuează în dese rânduri Contantin Olteanu, o  totală, ireconciliabilă ruptură între liderul tânăr din anul 1965 în care se puseseră atâtea speranţe şi Nicolae Ceauşescu al anilor delirantului cult al personalităţii: “Problema de fond - observă pe bună dreptate Constantin Olteanu - consta în aceea că lui Nicolae Ceauşescu îi convenea această situaţie, o trăia, îi plăcea şi o întreţinea, nu simţea pericolul.” Şi, numaidecât, adaugă această (poate) surprinzătoare analogie: ”Cu ocazia unui interviu dat unui reporter străin în anul 1941, înainte de producerea invaziei Germaniei asupra Uniunii Sovietice , I V Stalin a fost întrebat dacă este adevărat că există un cult al personalităţii lui. Liderul sovietic nu a negat, a confirmat, menţionând că cei care astăzi îl elogiază, mâine pot fi pe baricade împotriva sa.” Alte comentarii mi se par absolut de prisos…
 
Multe informaţii noi despre un subiect, încă, deschis, cum ar fi  realităţile politice ale României  din ultimii ani ai heghemoniei cuplului Ceauşescu se găsesc în capitolul   IX, consacrat activităţii lui Constantin Olteanu în calitate de secretar al CC al PCR cu probleme de propagandă şi presă.
 
Este, după cum se cunoaşte, perioada în care ascensiunea familiei Ceauşescu în structurile puterii cunoaşte apogeul. Şi de această dată memorialistul aduce la iveală întâmplări care a ne ajută să înţelegem mai bine impasul fără ieşire al regimului dominat de cultul aberant al “tovarăşului”, omniprezent şi omnipotent. De pildă, efortul unui zelos promotor al idolatriei ceauşiste privind participarea “tovarăşului” la actul de la 23 august 1944. La observaţia de bun simţ a lui Constantin Olteanu cum că Nicolae Ceuşescu nu luase parte la eveniment, slugarnicul personaj dă o replică pe cât de năucitoare pe atât de relevantă în ordinea delirului propagandistic: ”Ştiu dar nu putem să vorbim despre un eveniment atât de important fără ca rolul <> să nu fie amintit.”         
  
Sunt de asemenea în carte, multe substanţiale pagini din care cititorul, dar în special  istoricul, îşi vor putea extrage informaţii “de la sursă”, aprecieri realiste şi pertinente asupra unor evenimente încă puţin cunoscute, care, încă, fac obiectul unor scenarii speculative sau al unor interpretări simpliste, devenite clişee ideologizante. Mă gândesc la cele din capitolul VIII consacrat anilor în care Constantin Olteanu a  îndeplinit funcţia de Primar General al Capitalei, cum ar fi cele referitoare la construirea Casei Poporului şi la extinderea metroului.
 
O menţiune aparte merită aprecierile lui Constantin Olteanu privind relaţiile regimului politic de la Bucureşti cu noua conducere reformatoare de la Kremlin şi, punctual, la relaţiile dintre personale dintre Nicolae Ceauşescu  şi Mihail Gorbaciov. Avem aici, una dintre cheile necesare pentru a înţelege mai corect evoluţiile sinuoase, dramatice, ale evenimentelor, dar şi  explicaţii pentru ireconciliabila despărţire de viziuni politice care şi- a avut deznodământul inevitabil.
 
În tot, “O viaţă de om”- dialogul pe cât de incitant pe atât de sincer cu şi despre generalul Constantin Olteanu-, este şi rămâne o carte care nu ascunde adevărul. Prin aceasta, ea rămâne un reper esenţial într-o bibliografie care aşteaptă noi pagini de referinţă.

(*) Constantin Olteanu “O viaţă de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin” Editura Niculescu, 2012