Ovidiu Genaru – gimnast, artist de circ, poet

Gimnast si acrobat la circ – o vreme, din asta si-a castigat banii de buzunar, Ovidiu Genaru, poetul care a patimit dupa Bacovia si, intr-o seara de toamna, s-a silit sa ancheteze... o lacrima, spunea despre sine, intr-un text autobiografic: “Ca gimnast eram o mare speranta; mi se dadeau portocale si frisca, pentru ca sa devin Cineva: Cineva care sa execute cel mai bine din Europa roata tiganului si salturile mortale'...

Distanta lunga, s-ar parea, de la destinul de atlet la cel de poet, dar in urbea lui Bacovia totul e posibil. Avocatii fara detenta ajung poeti. Asijderea violonistii care au ramas fara sacaz pentru arcus. Acarii, inginerii de drumuri si functionarii cu manecuta... Poate sa fie asta pentru ca de undeva, din cer, cineva cerne, din cand in cand, pulbere de poezie peste oras! I s-a intamplat asta si profesorului de sport Ovidiu Bibire, care, dupa o vreme, avea sa devina paznic al casei lui Bacovia, sub numele de o mie de ori mai liric Ovidiu Genaru. Ca si poetul cel vechi, cel nou avea, la un moment dat, sa isi adauge pseudonimul la nume, cerand eliberarea unui nou document de stare civila.

Nascut intr-un noiembrie interbelic, nu departe de firul de apa al Negelului, pe care se dadea cu patine de os, candva, copilul Grigore Vasiliu cunoscut mai tarziu sub numele de Bacovia, Ovidiu Genaru s-a pornit sa povesteasca, explicit si poetic, universul marunt in care-si ducea existenta, deosebindu-l de inaintasul sau doar tonalitatea ceva mai luminoasa a versului.

E pictural, dar altfel decat Bacovia, e muzical – altfel decat el, iar posomorarile nu-i ies, caci mereu se iteste intr-un colt de tablou o floare de camp sau o fetiscana. “N-am atins-o! Delicata, s-o strivesti cu privirea,/ ca untdelemnul usoara, D. s-a pierdut apoi in bratele/ negustorilor. De asta nu-mi pasa!/ Pasrez amintirea-i suava, de liliac alb, norocos, petala preacurata in bezna.' , scrie poetul care, ceva mai incolo, intr-un alt poem din volumul intitulat chiar asa, “Flori de camp', spune ca si-a corectat viata cu arta ori, in alta parte, isi trece in revista existenta, cu o dulce umbra de melancolie in vers: “Tanar, multe stiai; totul, aproape, susura clar:/ intr-un pantof de argint incapea piciorusul/ lumii; explicai trandafirul si restul/ (...)/ Cu unghia scormoneai cenusarul nuntii; mai greu,/ mai putin; la 30 de ani incepea indoiala;/ vestminte groase poarta acum cerestile lucruri./ Corvoade noi, privelisti mincinoase: la 45/ sunt multe ghicitori si jertfe; uitarea/ se-ntinde ca sarea in apele dulci'.

Tema imbatranirii e creionata in tuse grave - “test intunecat ca zacatorile marii, carnea/ ta la 60 de ani', scrie el – dar cu aceeasi parcimonie Ovidiu Genaru ataca subiecte mai banale, de viata marunta, stand, ca pictorii de biserici, cu fata spre peretele-fresca, grabindu-se sa deseneze cu carbune conturul sfintilor banali, pe gletul ud. {i pe masura ce mana lui deseneaza, satul din fresca se anima, devine zgomotos, viu: “Negutatori cu ciubere la pret mic/ si salturi de miei la nivelul mugurilor,/ plecari din tata fiu la targuri de joi//(...)/ Se aud spargeri de piei cu acul,/ si dupa ac urmeaza lana rosie si lana neagra/ ca obiceiul nasterii si mortii,/ se petrec schimburi de miere pe postav,/ si ascutiri de unelte pe barba-nteleptilor.// Lung cat doua strigate capat la capat,/ satul pluteste in steaua lui,/ luceste clima de munte pe gatul femeilor,/ se cheltuie padure si piatra-de-var/ sa traiasca satul./ Viata este atat de puternica,/ un schelet de asin paste vara/ florile pe dinauntru.'

|n pofida picturalitatii intrinseci a spatiului rural, lui Ovidiu Genaru i se potriveste mai bine cadrul citadin, unde florile si arborii au chip de odalisca si gesturi lascive - uneori, vorace - prea adesea. E un spatiu in care renasc demne urmase ale unei Evei patimase, ca-n poemul acesta: “Ca pe un mar ea taie iubirea in doua: atati si suntem/ protagonisti in camera. Dar ea/ nu cunoaste decat lacomia: musca din/ amandoua jumatatile si crede ca a fost dreapta cu mine./ Dintii ei foarfeca/ miezul cu o placere biblica; si chiar semintele./ “Miroase a migdale amare', spune ea.'

Altminteri, poezia lui Ovidiu Genaru are parfumul unui buchet de flori de camp...