Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ion N. Theodorescu a debutat la 16 ani, cu o poezie suparata, in care contesta virulent autoritatea paterna. Ruptura de atunci, dintre el si tatal sau, s-a manifestat si prin adoptarea pseudonimului care avea sa il consacre definitiv, Tudor Arghezi. Tanarul poet de atunci a cautat sprijin si protectie spirituala in cenaculul 'Sburatorul' condus de Alexandru Macedonski, in figura caruia Arghezi proiecta o posibila figura paterna. S-a produs insa si despartirea intre elev si maestru. Dualitatea din fiinta sa, alternanta iubire-ura care ii macina fiinta il vor duce pana la urma pe Tudor Arghezi la cautarea fierbinte a divinitatii. Biografia sa consemneaza ca in 1899 s-a retras la Manastirea Cernica, a fost ieromonah si mai tarziu diacon la Mitropolie, intre anii 1900 si 1905. Cautarile sale impatimite intru divinitate s-au concretizat iata, in viata, prin monahism, iar in literatura, prin ,,Psalmi'.
Arghezi a ramas in aceeasi masura, poetul credintei, dar si al indoielii, care scrie intr-un poem, adresandu-i-se lui Dumnezeu: 'Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti'. Literatura sa in care cauta cu ardoare divinitatea dezvaluie o cumplita lupta interioara, vrea sa creada, are momente de indoiala, este pana la urma, torturat de incertitudini. 'ªi te slujesc, dar Doamne, pana cand?', intreaba cu impietate. Atunci cand credinta sa e oscilanta, cere probe concrete: 'In rostul meu tu m-ai lasat uitarii/ ªi ma muncesc din radacini si sanger/ Trimite, Doamne, semnul departarii,/ Din cand in cand, cate un pui de inger'. Dar declaratia de dragoste cutremuratoare ia forma memorabila a strofei: 'Singuri, acum, in marea ta poveste/ Raman cu tine sa ma mai masor/ Fara sa vreau sa ies biruitor/ Vreau sa te pipai si sa urlu ESTE!'.
In 1905 s-a retras din manastire. S-a nascut fiul sau, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar). In acelasi an pleaca intr-o calatorie de studii, in Elvetia. Ramane aici pana in 1910, urmand o scoala de meserii si lucrand in atelier 'dinti de aur, inele, capace de ceasornice'. Dupa revenirea in Romania isi reia preocuparile literare, publicand constant in presa versuri, pamflete, polemici, cronici dramatice si plastice. A fost apoi casatorit cu Paraschiva Burda, mama celor doi copii ai lui Arghezi, Mitzura si Barutu.
Adevarata sa consacrare literara se intampla in 1927, cand i se incredinteaza 'Premiul Societatii Scriitorilor Romani' pentru volumul 'Cuvinte potrivite'. Daca pana atunci poezia lui Arghezi era cunoscuta mai mult in medii restranse, din acel moment s-a bucurat de o binemeritata faima literara, din care nu au lipsit controversele. S-a vazut in el un sef de scoala, un temerar deschizator de drumuri. Aceasta era parerea lui Macedonski si a lui Gala Galaction. O parte a criticii conservatoare insa l-a acuzat pentru libertatile de limbaj si i-au aplicat eticheta de 'poetica marunta si manufacturiera'. In orice caz, cainii au latrat si caravana a trecut lasand in urma definitiv, versuri de o inegalabila frumusete. Versuri memorabile, versuri stiute, cantate, visate, apartinand tuturor si fiecarui iubitor de poezie in parte. 'Ce sufar mi se pare ca-ti este de durere/ De fata-n tot ce naste, de fata-n tot ce piere/ Apropiata mie si totusi departata/ Logodnica de-a pururi, sotie niciodata!' Sau: 'Ti-as fi facut un semn dupa plecare,/ dar ce-i un semn de umbra-n departare?/ Voiam sa pleci, voiam si sa ramai./ Ai ascultat de gandul cel dintai./ Nu te oprise gandul fara glas./ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi ramas?'. Inscriptiile argheziene sunt scrijelite cu aur in memoria noastra afectiva. 'Inscriptie pe o usa' (de gasit pe tarabe, la targuri, la talcioc, la iarmaroc, ce mai conteaza, a intrat in folclor!), 'Inscriptie pe un inel', 'Inscriptie pe amfora Lui', 'Inscriptie de barbat', 'Inscriptie de femeie', in care spune: 'E jertfa lui de sine, aprinsa de-o idee/ Ideea, ca si lupta si painea-i tot femeie'.
Prin 1940 se scria despre poezia lui Arghezi ca e sortita, ca putere de expresie, sa ocupe versantul liber din fata lui Eminescu (Paul Constantinescu). Dupa vreo douazeci de ani, Tudor Vianu era de parere ca rolul istoric al lui Arghezi a fost sa depaseasca eminescianismul. 'Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui, inca din al doilea deceniu al veacului nostru'.
Ca orice personalitate puternica si contradictorie, Tudor Arghezi a declansat in cei din jur stari si reactii dintre cele mai diferite. Arghezi si-a fascinat si si-a contrariat contemporanii. Cariera sa a fost in zigzag, viata sa a ramas cu o multime de necunoscute pentru biografi, a fost foarte sus si foarte jos, prabusit in noroi si ridicat la stele. Cum altfel sa fi trait un poet in al carui ,,Testament' scrie 'Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi'?!
Prima editie a volumului 'Cimitirul Buna Vestire' a aparut in 1936 si se subintitula 'roman'. Unii cronicari au ironizat denumirea, iar mai tarziu regasim cartea, explicata simplu: 'Scrieri'. Il cunoastem aici pe Unanian, care, ajuns intendent al cimitirului 'Buna Vestire', asista la un miracol: invierea mortilor. Cartii ii lipseste o inchegare epica, ofera in schimb personaje stranii, enorme si monstruase: o doamna necrofila care vine la capela pentru a contempla si mangaia mortii, o femeie fatala care si-a ingropat in zece ani cinci barbati si pregateste acelasi viitor celui de-al saselea, un domn care isi adora postum sotia pe care a chinuit-o cotidian cat timp a trait. Atunci cand mortii invie, acestia ofera si o explicatie: 'Noi nu stim nimic, domnule. Am auzit trambita si ne-am pomenit din somn. Am dormit doua sute de ani'. S-ar putea spune despre 'Cimitirul Buna-Vestire' ca inchide o lume de 'Doamne-fereste!'. Dar cartea contine pagini de satira, viziuni metafizice, pamflet si chiar adieri de poem.
Citește pe Antena3.ro
De la un anumit moment, Tudor Arghezi a stat retras la vila 'Martisor', asezata la marginea Capitalei. Ii placea sa gradinareasca, sa aiba grija de stupi, sa ingrijeasca animale. Arghezi a trait si aceasta pace domestica, pe care a turnat-o ca un bijutier in poezie. Cand se bucura intens de minunile lumii, ale naturii, scria: 'Dumnezeu ne da de-a gata/ Totul chibzuit si bine/ Calul este pentru tata/ Manzul este pentru mine/(…) Puiul matii-ntaia oara/ Vede fluturii si zboara/ Vino-ti matule in fire/ Lucruri multe-or sa te mire'. A avut norocul sa se ascunda in paradisul proprietatii sale si sa asculte de acolo, in surdina, forfota metropolei. Acolo a fost inmormantat, in 1967, cu funeralii nationale. In gradina casei de la 'Martisor', unde pe vremuri se juca 'De-a v-ati ascuns…' cu noi, spunandu-ne: 'Dragii mei, o sa ma joc o data/ Cu voi, de-a ceva ciudat/ O data, poate, dupa scapatat'. Ne mai ramane doar sa ne luam in serios, jucandu-ne cu literatura care arata de multe ori, mult mai bine decat viata. In aceasta lume, in care ispita poeziei e pe gratis.
