Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unele cărţi poliţiste îţi bagă frica în oase. Multe scene terifiante, asasini care sugrumă, înjunghie sau trag cu pistolul. Alte naraţiuni de suspans sunt mai prietenoase şi îţi pun doar la lucru „micile celule cenuşii". Puţine sunt însă pur şi simplu încântătoare. Printre acestea - romanul „Plăcinta e dulce la sfârşit", de Alan Bradley.
Şi pe bună dreptate. Cum să nu te farmece o poveste cu o eroină de 11 ani, isteaţă foc, capabilă să se descurce în împrejurările cele mai dramatice în care nimereşte, cu voie sau fără voie? Iar unul dintre meritele scriitorului este acela
de a o face întru totul credibilă. Nici o clipă raţionamentele şi acţiunile ei nu par scoase ca din pălăria unui scamator de la circ.
Flavia de Luce este în primul rând pasionată de chimie. Cunoaşte activitatea unor savanţi de renume, ştie ce rezultă din combinarea unor elemente. În laboratorul de la conacul Buckshaw, reşedinţa familiei sale, printre retorte, lămpi Bunsen, eprubete, ea oficiază ca o mică vrăjitoare. Câteodată, creează diverse substanţe dintr-un interes pur ştiinţific. Alteori, prepară licori pentru a pune la cale scandaloase farse copilăreşti. E specialistă chiar şi în otrăvuri cu efect mortal instantaneu. Evident, nu vrea să omoare pe nimeni cu ele. Citeşte pasionată lucrări care pe alţii i-ar plictisi.
Nu întotdeauna experienţele îi sunt încununate de succes. Dar cunoştinţele pe care le posedă o ajută, în unele cazuri, să scape din încercări care ar fi devastatoare pentru un ignorant.
Modul ei dezinvolt, chiar trăsnit, de a se purta aduce aminte de Tom Sawyer sau de puştiul teribil din „Răscumpărarea căpeteniei Pieilor Roşii" a lui O'Henry. Spiritul său neliniştit şi iscoditor o transformă într-un veritabil detectiv în urma unei crime comise la conac. În aparenţă, victima descoperită într-un strat de castraveţi din grădină nu are nici o legătură cu ocupanţii somptuoasei case construite în stil georgian. În curând, însă, datorită perseverenţei de care dă dovadă, se dezvăluie fapte neobişnuite, oribile, care au conexiuni şi cu stăpânul scăpătat al conacului, şi cu o crimă comisă cu treizeci de ani înainte. Ambele asasinate sunt legate de furtul unor timbre de valoare inestimabilă. Recuperarea lor scoate din lâncezeală o comunitate în care se întâmplă evenimente puţine, dar se bârfeşte mult.
Investigaţiile Flaviei se intersectează deseori cu cele ale poliţiei, provocând încurcături neaşteptate şi amuzante. Savuroase sunt şi confruntările dintre micuţa anchetatoare şi surorile ei mai mari. Şi observaţiile acide la adresa locuitorilor din acest ţinut - curioşi peste măsură, cu tabieturi şi închistaţi în obiceiuri vechi - stârnesc un haz irezistibil.
Dar reuşita cercetărilor pe care le întreprinde copila se bazează în special pe harul ei înnăscut pentru teatru. Cu o nonşalanţă dezarmantă, ea interpretează diverse roluri care îi păcălesc pe adversarii ei. E când umilă, când de o inocenţă vicleană, când neajutorată. Dar când se simte în siguranţă, atacă fără cruţare.
Alan Bradley stăpâneşte un stil de scris atractiv, perfect adecvat prozei pe care ne-o prezintă. Ca un demn urmaş al lui Fielding, Goldsmith, Dickens, dar şi al unor scriitori din secolul al XX-lea, ca Virginia Woolf, el dovedeşte mult spirit şi foloseşte o ironie de bună calitate. În cuvinte puţine, descrie o situaţie tensionată, veşminte de epocă şi contemporane, particularizează cu har personajele, comportamentul şi limbajul lor. Aventura scrisului său merită să fie urmărită cu toată atenţia.
„Întunericul din dulap era la fel de negru ca sângele închegat. Mă băgaseră înăuntru şi încuiaseră uşa. Respiram cu dificultate pe nas, luptându-mă cu disperare să rămân calmă. Am încercat să număr până la zece între fiecare inspirare a aerului şi până la opt în timp ce expiram încetişor în întuneric. Din fericire pentru mine, îmi puseseră căluşul atât de strâns în gura deschisă, încât nările îmi erau lăsate libere şi puteam să inspir încetişor aerul închis şi stătut"
