Regina Sudului de Arturo Pérez-Reverte - Fragment

Regina Sudului de Arturo Pérez-Reverte
Editie noua, revizuita

• Traducere din limba spaniola de Dragos Cojocaru

Dupa moartea sotului ei, pilot in slujba cartelului Juarez, Teresa Mendoza, o tanara mexicana, este nevoita sa fuga in Spania, unde este arestata si condamnata la inchisoare. Impreuna cu Patricia O’Farrell, cu care leaga o stransa prietenie in detentie, Teresa ajunge in fruntea unui urias imperiu al drogurilor, creand o adevarata retea de afaceri clandestine in Rusia, Italia, Maroc si Columbia. Femeie de afaceri inteligenta si indrazneata, puternica, dar si temuta, 'Regina Sudului' duce o viata discreta, in deplina singuratate. 'Biografia' ei fascinanta ne dezvaluie viata unei femei care nu are decat o alegere: aceea de a supravietui.

Arturo Pérez-Reverte este un cunoscut romancier spaniol, licentiat in stiinte politice si in jurnalism, care a lucrat timp de douazeci si unu de ani ca reporter de razboi (1973–1994) pentru televiziunea spaniola. Romanele sale se aflala granita dintre thriller si roman istoric si se bucura de succes in lumea intreaga, fiind ecranizate si traduse in 34 de limbi, in peste 50 de tari ale lumii. Regina Sudului a intrat inca de la aparitie in numeroase topuri ale celor mai bine vandute carti si s-a bucurat de recenzii elogioase, captivand deopotriva publicul si critica de specialitate, fara exceptie.

Recenzii:
'John Le Carre se intalneste cu Gabriel Garcia Marquez.' Wall Street Journal
'Forta epica a lui Vargas Llosa se intalneste fericit cu povestile lui Carlos Fuentes si cu subtilitatile lui Gómez de la Serna. Iata un bestseller care chiar este si o carte de buna literatura.'Bedros Horasangian
'Cu bestsellerul Regina Sudului, Arturo Pérez-Reverte demonstreaza ca literaturii de buna calitate ii prieste puseul de adrenalina.' Alexandra Olivotto, Dilemateca


Regina Sudului, fragment
– Iata-l, spuse doctorul Ramos.
Avea un auz de tuberculos, constata Teresa. Ea nu percepea nimic, in afara de rumoarea resacului de pe plaja. Noaptea era linistita, iar Mediterana, o pata neagra in fata golfuletului Agua Amarga, pe coasta Almeriei. Luna lumina plaja ca de zapada, iar farul de la Punta Polacra – trei clipiri la fiecare douasprezece sau cincisprezece secunde, inregistra vechiul ei instinct profesional – stralucea, intermitent, la poalele muntelui Gata, la sase mile spre sud-vest.
– Eu aud doar marea, raspunse ea.
– Ascultati.

Se concentra, in intuneric, ascutindu-si auzul. Stateau in picioare langa Cherokee, cu un termos de cafea, pahare din plastic si sandvisuri, aparandu-se de frig cu scurte si jerseuri. Silueta intunecata a lui Pote Gálvez umbla incoace si-ncolo, la cativa metri, supraveghind pista de pamant si viroaga uscata ce dadeau spre plaja.
– Acum il aud, spuse.
Era doar un huruit indepartat care abia se putea deosebi de apa de la mal; insa crestea incetul cu incetul in intensitate si se auzea de foarte jos, ca si cand ar fi venit din mare si nu din cer. Parea o salupa rapida care se apropia in mare viteza.
– Buni baieti, zise doctorul Ramos.

Era un pic de mandrie in glasul lui, de parca ar fi vorbit despre un elev eminent, insa tonul sau era la fel de linistit ca de obicei. Individul asta, se gandi Teresa, nu se enerveaza niciodata. Ei, dimpotriva, ii venea greu sa-si inabuse nelinistea si sa reuseasca sa vorbeasca cu seninatatea din glas la care ceilalti se asteptau. Daca ar sti, isi spuse dansa. Daca ar sti. Cu atat mai mult in seara asta afurisita, cand riscau atat de mult. Trei luni de pregatire pentru ceea ce, pana la urma, se decidea in mai putin de doua ore, din care trecusera deja trei sferturi. Acum, zgomotul motorului era tot mai puternic si mai apropiat. Doctorul isi duse ceasul de mana in dreptul ochilor, inainte de a lumina cadranul cu o scaparare iute a brichetei.
– Punctualitatea prusaca, adauga el. La locul potrivit si la ora exacta.
Sunetul se auzea din ce in ce mai aproape, tot la o inaltime foarte joasa. Teresa scruta cu aviditate prin bezna si atunci i se paru ca-l vede: un punctulet negru care crestea in marime, exact la limita dintre apa intunecata si palpaitul lunii, in larg.
– Mai, sa fie, spuse.

Era aproape frumos, se gandi ea. Avea informatii, amintiri, experiente care ii permiteau sa-si imagineze marea vazuta din cabina, luminile palide de pe tabloul de comanda, linia tarmului profilandu-se in fata, pe cei doi barbati la butoane, VOR-DME din Almería pe frecventa 114,1 pentru calcularea relevmentului si a distantei deasupra marii de la Alborán, punct-linie-linie-linie-punt-linie-punct, si apoi coasta, din ochi, in lumina lunii, cautand repere in clipirea farului din stanga.

Luminile de la Carboneras la dreapta, pata cenusie a golfuletului in centru. De-as fi acolo sus, isi spuse. Zburand dupa ochi, la fel ca ei, cu o pereche de boase zdravene la locul lor. Atunci, punctul negru se mari dintr-o data, tot la nivelul apei, in timp ce zgomotul motoarelor tot crestea, pana cand deveni asurzitor, vrrrummmm, facu, de parca s-ar fi pravalit peste ei, iar Teresa izbuti sa desluseasca niste aripi materializandu-se la aceeasi inaltime de la care priveau ea si doctorul. Si, in cele din urma, zari silueta intreaga a avionului care zbura foarte jos, la vreo cinci metri deasupra marii, cu cele doua elice invartindu-se ca niste discuri de argint in contralumina lunii. De mama focului. O clipa mai tarziu, survolandu-i cu un huruit care a ridicat, in trecere, o nor de nisip si de alge uscate, avionul castiga altitudine, patrunzand spre uscat, in timp ce inclina o aripa la babord si se pierdea in noapte, undeva intre muntii Gata si Cabrera.

– Acolo avem o tona si jumatate, spuse doctorul.
– Inca n-a ajuns jos, raspunse Teresa.
– Va ajunge in cincisprezece minute.
Nu mai aveau nici un motiv sa ramana pe intuneric, asa incat doctorul se scotoci prin buzunarele pantalonilor, isi aprinse pipa, iar apoi duse flacara la tigara pe care Teresa tocmai si-o varase in gura. Pote Gálvez venea cu cate un pahar de cafea in fiecare mana. O umbra mare, atenta la dorintele ei. Nisipul alb ii amortiza pasii.
– Cum merge, patroana?
– Totul e bine, Baltate. Multumesc.

Bau lichidul amar, fara zahar si dres cu cativa stropi de coniac, savurand tigara care avea inauntru un pic de hasis. Sper ca totul sa fie la fel de bine in continuare, se gandi. Celularul pe care il purta in buzunarul scurtei urma sa sune atunci cand incarcatura avea sa fie in cele patru camionete care asteptau langa pista rudimentara: un aerodrom marunt abandonat din razboiul civil, in mijlocul desertului almerian, in apropiere de Tabernas, cu satul cel mai apropiat la cincisprezece kilometri. Aceasta era ultima etapa a unei operatiuni complexe, prin care se transmitea o incarcatura de o mie cinci sute de kilograme de clorhidrat de cocaina intre cartelul din Medellín si mafiile italiene. Inca o pietricica in pantoful clanului Corbeira, care continua sa pretinda exclusivitatea miscarilor cu Doña Blanca pe teritoriul spaniol. Teresa zambi in sinea ei. Ce furiosi aveau sa fie galicienii, daca aflau. Insa din Columbia ii cerusera Teresei sa studieze posibilitatea de a plasa, dintr-o singura lovitura, o incarcatura mare ce urma sa fie imbarcata in containere in portul Valencia, cu destinatia Genova; iar ea se limita sa solutioneze problema.

Drogul, sigilat in vid, in pachete de zece kilograme, in bidoane de lubrifiant pentru automobile, traversase Atlanticul dupa ce fusese transbordat langa Ecuador, in dreptul insulelor Galapagos, intr-un cargou vechi aflat sub pavilion panamez, Susana. Descarcarea se efectuase in orasul marocan Casablanca; iar de acolo, sub protectia Jandarmeriei Regale – colonelul Abdelkader Chaib se afla tot in relatii excelente cu Teresa –, calatorise in camioane pana la Rif, la unul dintre depozitele utilizate de membrii societatii Transer Naga pentru pregatirea incarcaturilor de hasis.
– Marocanii s-au tinut de cuvant ca niste domni, zise doctorul Ramos cu mainile in buzunare.

Se indreptau spre masina, cu Pote Gálvez la volan. Farurile aprinse luminau intinderea de nisip si de stanci, pescarusii neadormiti ce se roteau surprinsi de lumina.
– Da. Insa meritul iti apartine, doctore.
– Nu si ideea.
– Dumneata ai facut-o posibila.
Doctorul Ramos trase din pipa fara sa spuna nimic. Cu greu tacticianul de la Transer Naga exprima o nemultumire ori isi arata satisfactia dinaintea unui elogiu; insa cert este ca Teresa banuia ca e multumit. Fiindca, daca ideea cu avionul mare – podul aerian, il numeau intre ei – ii apartinuse Teresei, trasarea rutei si detaliile operative cazusera in sarcina doctorului. Inovatia consta in utilizarea zborurilor la joasa inaltime si a aterizarii pe piste secrete intr-o operatiune de mai mare anvergura, mai rentabila. Deoarece, in ultima vreme, se ivisera unele probleme. Doua expeditii galiciene, finantate de clanul Corbeira, fusesera interceptate de Politia de Frontiera, una in Caraibe si o alta in dreptul Portugaliei; iar o a treia operatiune, realizata integral de italieni – un comerciant turc cu o jumatate de tona la bord pe ruta de la Buenaventura la Genova, via Cádiz – s-a soldat cu un esec total, cu incarcatura confiscata de Garda Civila si cu opt oameni in inchisoare. Era un moment dificil; si, dupa ce s-a gandit bine, Teresa a hotarat sa riste cu metodele ce cu ani in urma, in Mexic, ii atrasesera lui Amado Carrillo porecla de Stapan al Cerului. Bun asa, conchisese dansa. De ce sa inventam, cand exista maestri. Astfel incat i-a pus la munca la Farid Lataquia si pe doctorul Ramos. Fireste, libanezul protestase. Prea putin timp, prea putini bani, prea mica marja. Intotdeauna i se cer minuni lui si numai lui. Etcetera.

Intre timp, doctorul se inchidea cu hartile, cu planurile si cu graficele, fumand pipa dupa pipa, fara a rosti alte cuvinte decat cele strict necesare, calculand rute, combustibil, locuri. Brese de radar pentru a ajunge la mare intre Melilla si Alhucemas, distanta de parcurs razant pe deasupra apei cu directia est-nord-nord-vest, zone fara paza pentru traversarea coastei spaniole, repere de pe tarm pentru a se orienta din ochi si fara instrumente, consum la cota inalta si joasa, sectoare unde un avion de dimensiuni mijlocii nu putea fi detectat zburand deasupra marii. Consultase chiar si doi controlori de zbor care urmau sa fie de garda in noptile si in locurile potrivite, asigurandu-se ca nimeni nu avea sa raporteze daca vreun ecou suspect se reflecta in ecranele radarelor. De asemenea, zburase peste desertul almerian, in cautarea locului potrivit pentru aterizare, si se dusese in muntii Rif pentru a verifica, pe teren, conditiile aerodromurilor locale. Avionul il obtinuse Lataquia din Africa: un vechi Aviocar C-212 destinat transportului de pasageri intre Malabo si Bata, provenit din ajutoarele spaniole pentru Guineea Ecuatoriala, construit in 1978 si care inca mai zbura. Bimotor si avand o capacitate de incarcatura de doua tone. Putea ateriza la o viteza de saizeci de noduri in doua sute cincizeci de metri de pista daca inversa elicele si scotea flapsurile la patruzeci de grade. Cumpararea s-a realizat fara probleme printr-un contact al ambasadei Guineei Ecuatoriale la Madrid – pe langa comisionul atasatului comercial, suprafacturarea a servit la cumpararea catorva motoare marinaresti pentru semirigide –, iar Aviocar-ul a zburat la Bangui, unde cele doua motoare turbopropulsoare Garret TPE au fost verificate si puse la punct de niste mecanici francezi. Apoi, a coborat usor pe o pista de patru sute de metri din muntii Rif, pentru a se ocupa de cocaina.