Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primul lucru care se poate spune despre cartea lui Titus Corlăţean “Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului”(*), lansată recent sub auspiciile Fundaţiei Europene Titulescu şi recomandată de prestigioşi specialişti în materie - prof. univ. dr. Adrian Năstase, senator Gyorgy Frunda şi prof. univ. dr. Raluca Miga- Beşteliu-, este că ea apare la timpul potrivit. Argumente care să susţină afirmaţia sunt cu prisosinţă, fie şi dacă ţinem seama de împrejurarea că discuţiile despre aplicarea sau neaplicarea sentinţelor CEDO împotriva României au depăşit mediul academic sau strict profesional şi aparţin spaţiului public. Ne place sau nu, la noi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, astăzi, instituţia europeană de care a auzit mai toată lumea. Aşa după cum hotărârile Curţii de la Strassbourg împotriva României numai sunt o noutate, chiar dacă sunt, de fapt, o noutate prea puţin măgulitoare.
Întrebarea se ridică numaidecât: CEDO constituie excepţia sau regula? Fireşte, într-o societate modernă, democratică, supremaţia dreptului, garantarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale reprezintă valori esenţiale, definitorii. Iar România, ca parte a Convenţiei europene a drepturilor omului, încă din 1994, are datoria de a se conforma acestor valori şi principii cu atât mai mult cu cât, şi în materie de protecţie a drepturilor omului, dreptul internaţional prevalează asupra dreptului naţional. În acelaşi timp, calitatea de stat membru al Uniunii Europene consolidează aceste obligaţii cu atât mai mult cu cât există certa posibilitate ca UE să adere la Convenţia europeană a drepturilor omului. Numai că, în ciuda unor progrese reale în ceea ce priveşte conformitatea cu principiile fundamentale ale democraţiei şi ale statului de drept, la noi, opinia colectivă asociază CEDO cu speranţa unor sentinţe drepte şi corecte. Şi nu s-ar putea spune că nu are dreptate…
Un ”bilanţ de etapă” ne convinge:în anul 2008 România s-a situat pe locul 3, după Federaţia Rusă şi Turcia, în ceea ce priveşte numărul de plângeri înregistrate(cca 9% din cauzele aflate pe rolul Curţii), respectiv de condamnări. Până la începutul anului 2009, ţara noastră a acumulat 480 de hotărâri, din care 431 sunt hotărâri de condamnare a cel puţin unui articol din Convenţia europeană, 12 hotărâri în care plângerea reclamantului a fost respeinsă ş.a.m.d. La jumătatea anului 2010, România avea înregistrate la Curte cam 11. 150 de dosare(8,6%) menţinându-se în poziţia a III-a, situaţie, să o recunoaştem, deloc de invidiat. Semnificativ este şi faptul că majoritatea cauzelor vizezază încălcarea dreptului la proprietate, neexecutarea sau executarea cu mare întârziere a hotărârilor judecătoreşti, durata mare, unerori excesivă, a procedurilor judiciare, condiţiile de detenţie, etc. Nici în ceea ce priveşte cutumul despăgubirilor plătite atât în 2008 cât şi în 2009 nu stăm pe roze, România fiind condamnată la plata a aproximativ 12 milioane de euro, unul dintre cele mai ridicate cuantumuri la nivelul statelor părţi la Convenţie.
Temeiuri suficiente pentru ca lucrarea lui Titus Corlăţean să se impună interesului specialiştilor şi, deopotrivă, publicului larg. Cu atât mai mult cu cât autorul are de partea sa atuurile unei bogate experienţe în cercetarea problematicii drepturilor omului, precum şi o laborioasă activitate de diplomat şi de europarlamentar. Teza centrală a cărţii este enunţată în aceşti termeni:” Buna executare( a hotărârilor CEDO) este<> şi indiciul fundamental al efectivităţii sistemului european de protecţie a drepturilor omului”. Materia este ordonată pe câteva paliere tematice distincte începând cu istoricul mecanismelor de control al respectării drepturilor omului, în primul rând a celor nou create în sistemul instituţional al Consiliului Europei, continuând cu prezentarea obligaţiilor ce revin statelor în urma hotărârilor de condamnare pronunţate de către CEDO, autoritatea dispoziţiilor Convenţiei europene, respectiv a hotărârilor Curţii de Apel în raport cu sistemele naţionale ale statelor(cu analize comparate pentru Austria, Belgia,Olanda, Franţa, Germania, Marea Britanie şi, bineînţeles, România) şi ajungând la mecanismul de control al executării hotărârilor CEDO. Este o demonstraţie inclusă în fapte care conduce la consideraţii realiste, străine fetişizării:”Convenţia nu constituie însă un panaceu care să permită remedierea tuturor problemelor care privesc drepturilor omului.” Idee care va reveni, cu îndreptăţire, pe parcursul cărţii.
După cum era de aşteptat, o atenţie specială suscită capitolul consacrat executării hotărârilor împotriva României pronunţate de CEDO. Analiza câştigă în substanţă prin radiografierea unor dosare grele- cauza Vasilescu, cauza Brumărescu, cauza Petra, cauza Partidului Comunişti (nepecerişti) sau cauza Dalban. În felul său, fiecare dintre aceste analize este o lecţie aplicată în materie, accentul fiind pus atât pe evidenţierea formelor de încălcare a unor drepturi ale omului care care i-au condus pe cei în cauză să se adreseze Curţii de la Strassbourg, cât şi pe impactul hotărârilor CEDO asupra sistemului legislativ din România. Mai direct spus, o asemenea analiză aruncă în derizoriul meritat o prejudecată încă des întâlnită:”românul se adresează CEDO fiindcă este procesoman din fire”. Şi, tot de aici, pleacă autorul atunci când formulează această observaţie, numai aparent, suprinzătoare:”Dincolo de realităţile mai puţin plăcute ale condamnării în faţa jurisdicţiei internaţionale, decizii care au antrenat costuri materiale importante, rămâne impactul considerabil asupra realităţiilor instituţionale, legsislative şi cele legate de mentalităţi din ţara noastră.” Practic, argumentează autorul “România a fost obligată să se adapteze şi să se alinieze unor standarde europene bine definite în meterii esenţiale pentru existenţa unei societăţi democratice, precum dreptul la proprietate,libertatea de expresie,funcţionalitatea justiţiei sau chiar interzicerea actelor de tortură şi rele tratamente.”
Ca orice carte din care ai ceva de învăţat, cartea lui Titus Corlăţean lansează, pe final, o provocare:”Condamnarea unui stat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului semnifică nu doar o sancţiune pentru conduita contrară Convenţiei europene, dar mai ales o oportunitate.”
Uşor de zis - greu de făcut de vreme ce, aşa după cum avertiza prof. univ. dr. Adrian Năstase cu ocazia lansării cărţii, inconsecvenţa politicilor actualei puteri, transpusă în reglementări juridice, conjugată cu voluntarismul cras de care dă dovadă executivul atunci când îşi angajează răspunderea, ignorând, de fapt sfidând, legislativul, multiplică raţiunile pentru care românii îşi vor cauta şi în viitorul apropiat soluţii la CEDO!
Citește pe Antena3.ro
Scrisă, în primul rând, pentru practicanţii în materie, cartea lui Titus Corlăţeanu este o lectură necesară pentru toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în bunul mers al acestei instituţii, relativ nouă şi deosebit de importantă, dar încă prea puţin cunoscută, care este protecţia drepturilor omului în România.
(*) Titus Corlăţean “Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Universul Juridic, Bucureşti, 2011
